În săptămâna în care Academia Suedeză urma să anunţe numele laureatului Nobel pentru literatură 2014, tocmai citeam volumul unui „suedez” de-al nostru, pre nume Paul Diaconescu, Carnetul unui Pierde-Ţară, Casa Cărţii de Ştiinţă Cluj-Napoca, 2014. Altminteri, îi remarcasem semnătura în paginile României literare, şi totodată am reţinut părerea unui critic, C. Stănescu, potrivit căruia „una din cărţile de căpătâi ale ultimilor ani este (…) Cartea Muierilor scrisă de un «suedez» născut în România”.
Inteligente, subtile, autoironice, pe-alocuri nostalgice, redactate „într-o limbă română vie, mustoasă, pe care a cultivat-o cu dragoste filială, cu dor şi speranţă în mulţi ani petrecuţi departe de ţară” (Constantin Vişan), cele 85 de tablete „ale exilului” sunt tot atâtea „halte ale memoriei” şi, de ce nu? şi modalităţi de întoarcere, prin scris, acasă, iar firul conductor e de multe ori chiar vorba maternă: „În acea vreme în care aspiratoarele existau doar în filmele americane, am fost marcat de o vorbă de-a Mamei: «Lumea se împarte în cei ce ţin curat şi cei ce fac curăţenie»”. Cât despre formula auctorială, Paul Diaconescu o defineşte chiar aşa: „Aici, în nordul Europei, ne lipsesc criteriile cu care am pornit în viaţă; întorcându-ne în ţara de obârşie, ducem lipsa criteriilor scandinave; iar într-o altă ţară ne lipsesc şi unele şi celelalte”, doar că afirmaţia nu trebuie luată à la lettre, căci peste doar câteva zeci de pagini citim această adevărată profesiune de credinţă: „Disperarea ne face să încercăm imposibilul, să ne forţăm limitele, să vrem, să încercăm reabilitarea inteligenţei, vocaţiei, talentului – deturnate de o Istorie maşteră. Şi atunci… Poate de aceea scriu şi vreau să public asemenea scurte şi neînsemnate texte”.
Am închis cartea, dar în faţa ochilor mai stăruie linia de orizont a acestei fraze: „Într-o dimineaţă tristă ca aceasta, început de octombrie la 60 de grade latitudine nordică (…), Pierde-Ţară îşi dă seama c-a pierdut nu doar o ţară, ci şi o latitudine”. Urmaţi-o!
20 octombrie ’14
