Drumurile acelea rupte în bordurile cărora sunt betonate miliarde au fost pavoazate peste noapte cu portretele candidaţilor. Cum ieşi în stradă le vezi chipul spânzurând pe toţi stâlpii şi pe toate gardurile. Dau pe-afară din cutia poştală şi te hărţuiesc pe cea mai neaşteptată pagină de internet. Ei îţi spun că sunt mândri că sunt români, că ne vor binele, că ne ghicesc viitorul, că sunt speranţa noastră sau că putem lua doi la preţ de trei, pardon, acesta e un afiş de la supermarket.
Eterna muză a discursurilor este lupta anticorupţie. Pentru a câştiga la concursul de puritate, candidaţii se străduiesc nu doar să-i compromită pe ceilalţi, ci şi să-şi spele dosarele în public. De atâtea deconspirări România s-a acoperit de vulcani noroioşi. Pentru că nu e suficient de vizibil pe stâlpii şi antenele pe care şi-a căţărat portretul, Victor Ponta dă lecţii de guvernare în presa internaţională. Într-un interviu din „Corriere della Sera” vorbeşte despre cât de anticorupt e el. “Fac parte dintr-o generaţie care n-o mai tolerează, spune el, sunt foarte hotărât să acord sprijinul instituţiilor independente care se ocupă de această problemă.” I-o fi convins de anticorupţia lui şi pe universitarii din Catania, în Sicilia, unde se lăuda că şi-a dat masteratul. Sau poate că şi-o fi primit diploma de la vreun don Corleone vrăjit de măiestria lui. Declaraţia italiană a primului ministru are mici erori de traducere. Politicienii au făcut în aşa fel încât să nu existe instituţii independente şi adevărul e că instituţiile dependente se ocupă de corupţie, de multe ori generând-o sau protejând-o în folosul interlopilor politicii. În chiar zilele în care dădea interviul, Victor Ponta sugera Procuraturii să ridice sechestrul pe conturile companiei ruseşti Lukoil. Parchetele cu siguranţă nu intră în categoria instituţiilor independente. Conducerea e numită politic, e susţinută de majoritatea parlamentară şi se naşte după penibile şi vizibile opinteli ale grupurilor de interese. Nu toată lumea vrea protecţia instituţională pentru capitalism? Iar dacă n-ai protecţie, o poţi cumpăra. Cazul Lukoil este dorsala vizibilă a corupţiei generalizate, dar şi a intereselor ruseşti din România. Gazpromul a concesionat direct sau prin intermediari mai multe zone de exploatare (uneori prin fractură hidraulică) a gazelor, în vreme ce protestatarii opreau cu pumni şi pietre utilajele Chevron să facă prospecţiuni. Şefii companiei Lukoil au importat, pare-se, tehnicile miliardarilor kaghebişti şi se spune că au dat găuri de sute de milioane de euro în conductele bugetare. Poveştile de succes seamănă până la identitate în spaţiul post-sovietic. La urma urmei, deşi altfel coafate, dosarul Lukoil şi cel Rompetrol au acelaşi cod genetic derivat din ADN-ul serviciilor secrete care ştiu că doar controlând resursele naturale ale unei comunităţi o pot manipula financiar şi politic. În cazul Rompetrol, la zece ani după marele tun bursier care i-a îmbogăţit pe unii cu milioanele pe care le pierdea statul dintr-o dubioasă emisiune de acţiuni, încep să cadă primele capete. Printre acestea, un fost informator al Securităţii, mamoş al presei libere şi parlamentar foarte vocal a fost condamnat pentru că a dosit bani din licitaţie pentru prietenul şi finanţatorul său. Toată lumea e mulţumită: cei însetaţi de sânge, cei care plângeau după dreptate chiar şi închis căci miliardele au rămas nerecuperate şi nu strică nimănui puţină odihnă pe banii contribuabililor. Însă aceste dosare nu sunt decât câteva dintre numeroasele căi prin care o oligarhie mafiotă şi-a finanţat interesele şi operaţiunile într-o economie a cărei inimă pompează bani cu precădere în arterele subterane, eventual off-shore. Îndemnul lui Victor Ponta către procurori nu a rămas neobservat. Din oportunism sau poate pentru că are alergie la tot ce e rusesc, Traian Băsescu îl acuză pe prezidenţiabilul social-democrat că protejează infractorii la care Victor Ponta a reacţionat spunând că preşedintele este un incapabil.
Hipnotizaţi de umbrele celor doi, nu mai vede nimeni dincolo de aceştia. Pentru cei care nu cred pur şi simplu în accidente, marile dosare de corupţie s-au inflamat acum pentru că acum este momentul oportun unei lovituri de imagine. Mai ales că atât iţele afacerii Microsoft cât şi cele ale contractului EADS pentru protecţia frontierelor se încâlcesc în jurul biroului primului ministru într-un hăţiş de prieteni, cunoscuţi, clienţi, membri de partid şi rubedenii. Victor Ponta e convalescent după un alt scandal de corupţie care a făcut abcese peste tot prin Palatul Victoria. Şeful Consiliului Judeţean Mehedinţi, Adrian Duicu, a fost arestat pentru că făcea trafic de influenţă din cabinetul primului ministru, şeful său de partid. Situaţia lui Adrian Duicu nu e defel excepţională. Zilele trecute a fost arestat un nemuritor al politicii locale, Aristotel Căncescu, un nomad politic aflat mereu în trena coaliţiilor guvernamentale. El a făcut bani buni pare-se deturnând o parte din bugetul local în conturile apropiaţilor săi. Că era ceva în neregulă cu Aristotel Căncescu se ştie încă de când democraţia românească era minoră. Dar ca şi în cazul altor politicieni, mecanismele justiţiei au funcţionat cu încetinitorul, când nu s-au blocat într-un os mai greu de ros. Aceste anchete sunt doar vârful aisbergului. Unsprezece şefi ai consiliilor judeţene şi şaisprezece adjuncţi sunt cercetaţi pentru corupţie, incompatibilitate, abuz în funcţie sau diverse alte tipuri de fraudă asimilate, în cele din urmă, tot cu corupţia. Administraţia publică locală este, conform acestor date, profund şi nevindecabil coruptă. Pe măsură ce se adâncesc în subteranele economice ale afacerilor locale pe bani publici, procurori intră în altă lume care se supune altor legi fizice şi penale. Structurile de putere din teritoriu sunt construite pe modelul largului centralism democratic al coaliţiei de infractori-politicieni-magistraţi-poliţişti la putere, o coaliţie în conturile căreia cotizează tot poporul. De altfel, restructurarea bugetară s-a făcut tot cu adresă, către consilii unde banii se dau cu dedicaţie şi ajung în buzunarul de la piept al puterii locale. În aceste afaceri se face lumină doar în campaniile electorale, dar chiar şi-atunci cu economie, să ajungă la toţi.
De parcă n-ar fi fost suficiente lecţiile premierului despre independenţa justiţiei, preşedintele Băsescu a revenit şi el la sentimentele care i-au câştigat primele suspendări: s-a folosit de informaţii confidenţiale din dosarele Microsoft şi EADS, a revocat peste noapte un ministru şi a dictat din înaltul tribunei prezidenţiale preţul licitaţiei pentru una dintre capodoperele brâncuşiene aflate provizoriu în Muzeul Cotroceni, compromiţând negocierile guvernului cu proprietarul. Mai mult, după ce l-a muştruluit cu vorbe pe care doar un marinar le ştie pe magistratul care a îndrăznit să ceară inspecţiei judiciare să se pronunţe asupra faptului că preşedintele a vorbit despre un dosar în cercetare, Traian Băsescu a dezvăluit cum stau lucrurile cu marile dosare de corupţie, cine a turnat pe cine şi câte firme sunt implicate atât în dosarul Microsoft, cât şi în cel EADS. Pentru a se apăra de viitoare reclamaţii, preşedintele spune că şi-a luat informaţiile din alte dosare decât cele primite de la Direcţia anticorupţie. “Noi am ajuns la aceste concluzii”, spune preşedintele, ridicând o sprânceană ca agentul Bond. James Bond. Atacul furibund la adresa şefului CSM şi noile dezvăluiri din dosarele în curs nu l-au împiedicat să înfiereze cu vorbe de neşters guvernul şi parlamentul pentru că au decis să abroge un articol (276) din Codul Penal care pedepsea dezvăluirea unor informaţii din dosarele în cercetare. Şi, pentru a înţelege toată lumea la ce se referă a dat exemplu chiar dosarul în care este implicat fratele său, turnat de unul dintre interlopii-inculpaţi. Acesta spunea că i-a dat mită pentru ca Mircea Băsescu să intervină pe lângă judecători să fie mai miloşi. Traian Băsescu ar vrea ca astfel de dezvăluiri să fie pedepsite penal pentru că schimbă cursul justiţiei. Nu mai poate fi independentă.
În vacarmul general, scrisoarea de adio trimisă pe adresa României de Ştefan Moşanu, tânăr om de afaceri care a obosit să se lupte cu birocraţia şi corupţia sistemului, a fost citită ca un ingredient exotic, unul dintre nenumăratele strigăte venite din pustiul internetului şi tot acolo risipite. Morala scrisorii este că dacă vrei să cunoşti succesul trebuie să te faci frate cu sistemul, trebuie să cotizezi la supravieţuirea lui, să-i faci respiraţie gură la gură, să-i donezi organe şi sânge. Căci cum ai putea supravieţui în junglă fără să-i respecţi fărădelegile?
