Linkuri accesibilitate

Puterea ideilor se intitulează o carte a marelui filosof liberal Isaiah Berlin. Semnificația ultimelor luni ale anului 1989, rolul disidenților (intelectuali critici, neînregimentați) în revitalizarea societății civile, aflată pentru atâția ani în stare de paralizie, criza generalizată a regimurilor comuniste și declinul hegemoniei partinice au fost subiectul unui număr considerabil de lucrări științifice în ultimele două decenii. Tentația ințială a fost aceea de a celebra rolul disidenților în prăbușirea sovietismului și în renașterea ințiativelor civile from below. Asemenea interpretări euforice ale acestui val revoluționar, nu de puține ori comparat cu „Primăvara Națiunilor” din 1848, au predominat, scrierile lui Timothy Garton Ash fiind exemple elocvente în acest sens. Este de ajuns să amintim pătrunzătoarele sale articole din New York Review of Books, pe care apoi le-a adunat în volumul The Magic Lantern. Interpretarea predominantă era conceptualizarea revoluțiilor drept componentă a unei mișcări globale înspre democratizare în detrimentul aspirațiilor colectivist-iacobine. O asemenea viziune a inspirat și reflecțiile filosofului politic Bruce Ackerman asupra viitorului revoluției liberale. Acesta considera că schimbările radicale din Europa Centrală și de Est se încadrau în fenomenul de renaștere planetară a liberalismului. Cu alte cuvinte, succesul sau eșecul lor, într-o lume definită de interdependența politică, economică și cultural-simbolică, urmau să aibă un impact direct și hotărâtor asupra viitorului liberalismului în Occident.

Foarte puțini analiști au insistat asupra unor componente mai puțin vizibile, care însă erau persistent non-liberale și neo-autoritare. Predicția sumbră a sociologului Ralf Dahrendorf a fost unul dintre puținele semnale de alarmă în acest sens: „Cel mai mare pericol este probabil o nouă formă de totalitarism. Ezit să folosesc termenul, dar îmi este greu să îl alung din minte: fascism. Mă refer la acea combinație dintre nostalgia față de ideologia colectivității care trasează o distincție dură între cei care aparțin și cei care nu, și o nouă formă de monopol politic al unui singur om sau al unei 'mișcări', cu un accent puternic pus mai degrabă pe organizare și mobilizare decât pe libertatea de a alege”. Seduși de efectele amăgitoare ale tumultului revoluționar, majoritatea specialiștilor au preferat să treacă cu vederea natura eterogenă a mișcărilor anticomuniste. Nu toți cei care au respins leninismul au făcut-o pentru că visau la o societate deschisă și la valorile liberale. Printre revoluționari se aflau și o mână de enragés, neinteresați de logica compromisului și a negocierii, de importanța și chiar urgența constituirii unor structuri politice de tip partid. Existau fundamentaliști populiști, dogmatici religioși, nostalgici față de regimurile pre-comuniste, inclusiv unii care admirau dictatori pronaziști precum Ion Antonescu sau Miklós Horthy. Partizanii populismelor de varii culori atacau insăși ideea clarității morale. Doar odată cu destrămarea Iugoslaviei și divorțul de catifea ceh-slovac au început cercetătorii să realizeze că promisunea liberală a revoluțiilor din 1989 nu ar trebui luată ca dat și că anii ce vor urma comunismului nu vor duce inevitabil la prosperitatea democrației liberale. La începutul deceniului nouă a devenit evidentă realitatea perioadei postcomuniste care ascundea numeroase amenințări la adresa păcii și democrației: războaie etnice sângeroase; tulburări sociale și o contagioasă dezvoltare a multiple forme de populisme și tribalisme, vechi și noi. Am scris despre aceste lucruri în cartea mea, Fantasies of Salvation: Nationalism, Democracy, and Myth in Postcommunist Europe (Princeton, NJ: Princeton University Press, 1998; ediția română a fost publicată la Polirom în 1999).

Principala mea teză este aceea că evenimentele din 1989 au avut efecte revoluționare care au schimbat lumea. Unii autori accentuează rolul societății civile, al intelectualilor critici și al disidenților. Alții se opun acestei interpretări, dar nu neagă faptul că evenimentele în sine au avut drept principală consecință sfârșitul regimurilor leniniste în Europa Centrală și de Est. Rămâne de discutat doar dacă termenul „revoluție” este cea mai bună caracterizare a acestora. Importanța mondială a transformărilor declanșate de mișcările din 1989 și concluzia că ele au impus o nouă concepție asupra politicului sunt dincolo de orice îndoială. Timothy Garton Ash a oferit o excelentă evaluare în acest sens: „A existat totuși ceva nou; a existat o idee mare, care a fost revoluția însăși – ideea revoluției nerevoluționare, a revoluției evolutive. Motto-ul lui 1989 ar putea să-i aparțină unui important critic al lui Lenin, Eduard Bernstein: 'scopul nu are valoare în sine, mișcarea înseamnă totul.'...Astfel, aceasta a fost o revoluție care nu a fost definită de un ceva precis, ci de modul în care s-a desfășurat. Acel motto al unei masive nesupuneri civile pașnice, consecventă și fascinant de inventivă, promovată de elita critică pregătită să negocieze și să ajungă la un compromis cu cei de la putere (pe scurt masa rotundă) – aceasta reprezintă noutatea istorică a anului 1989. Dacă ghilotina este simbolul lui 1789, atunci masa rotundă este cel al lui 1989”. După un sfert de veac, iată că există destule rezerve legate de moștenirile acestui evoluționism. "Tovarășii" s-au adaptat și au profitat de spiritul tolerant al foștilor lor adversari. În România însă, nu a existat nici măcar o masă rotundă. Au existat gloanțe, tancuri, manipulări, provocări, iluzii, victime eroice și demagogi cinici.

În explicarea fenomenului 1989 trebuie să ne concentrăm asupra a trei mari teme: semnificațiile profunde ale prăbușirii regimurilor comuniste în Europa Centrală și de Est, natura revoluțiilor la sfârșitul secolului 20 și sensul lor pentru secolul 21, și rolul intelectualilor critici (publici) în politică. Totodată, pe parcursul unui astfel de demers trebuie să fim conștienți de extraordinara complexitate a mișcărilor revoluționare din 1989 pentru a fi capabili să explicăm o serie de evoluții îngrijorătoare în postcomunism: marginalizarea (în Europa Centrală) a primei elite post-1989 (de cele mai multe ori recrutată din contraculturile disidente); revirimentul foștilor comuniști (conversiunea) și revenirea lor la putere; și, confuzia etică ce a urmat, însoțită de un cinism generalizat care bântuie încă societățile din regiune.

Odată cu 1989, au dispărut nu numai zonele de influență și Pactul de la Varșovia, dar și Zidul Berlinului, acel rușinos simbol al disprețului pentru drepturile civile, și Republica Democrată Germană. Germania a fost unificată, iar Războiul Rece s-a încheiat cu victoria indiscutabilă a Occidentului liberal. Astăzi, când scriu aceste rânduri, astfel de consecințe par evidente, poate chiar banale, dar acum 25 de ani, un asemenea deznodământ al confruntării dintre Est și Vest, părea un scenariu de domeniul fantasticului, de-a dreptul suprarealist. De aceea consider că reevaluarea și analiza principalelor interpretări ale valului revoluționar din 1989, în fapt cel mai fascinant fenomen al istoriei recente a Europei, sunt fundamentale din punct de vedere intelectual și politic. Mai ales acum, când noile populisme tind să nege semnificațiile libertare reale ale acelor momente într-adevăr cruciale.

Cum s-au născut aceste revoluții? Ce forțe profunde, greu decelabile, le-au pus în mișcare? Au fost ele revoluții în sensul clasic al conceptului și dacă da, ce idei și practici noi au propus ele? Este adevărat, așa cum au afirmat unii autori (Jürgen Habermas, de pildă), că acestea nu au fost nimic altceva decât eforturi de a îndrepta răul produs de experimentul comunist, sau, mai bine zis, au fost ele doar încercări de revenire la situația de dinainte de 1945? Au fost aceste revoluții în mod primordial cauzate de eșecul economic al leninismului, de incapacitatea economiilor planificate de "a ajunge din urmă și depăși" Vestul, de a răspunde provocărilor epocii postindustriale? Care a fost impactul factorilor moral-culturali în apariția ințiativelor civice în regimurile comuniste post-totalitare? Care a fost importanța disidenței și a tradiției revizionist-marxiste în variile țări din Europa Centrală și de Est? Cum putem explica natura non-violentă și auto-limitativă a revoluțiilor și absența, ori deturnarea, unor încercări de pedepsire la nivelul întregii societăți împotriva celor care s-au aflat la putere? Care a fost adevărata atitudine societală față de disidenți și cum ne putem explica tranziția de la „revoluția de catifea” la „contrarevoluția (restaurația) de catifea”?

XS
SM
MD
LG