Într-o emisiune recentă, fostul preşedinte Petru Lucinski deplînge zîzania din ţară şi ne avertizează că după alegerile parlamentare putem să ajungem într-o situaţie dificilă deoarece „poate fi imposibilă crearea unei majorităţi parlamentare”.
Ce să zic? Absenţa unei majorităţi parlamentare ar fi pesemne un fapt regretabil, dar nu ştiu dacă trebuie să-i atribuim proporţiile unei drame naţionale. La urma urmei, asta ar fi alegerea cetăţenilor, nu? Să se înţeleagă între ele diversele partide şi partiduţe, căci toate au un singur scop, făurirea ţării, nu-i aşa?
Eu unul m-am cam săturat de sperietoarea asta endemică – absenţa majorităţii parlamentare. Mi se pare că viaţa de zi cu zi a cetăţeanului nu prea depinde de existenţa sau absenţa majorităţii parlamentare. Corupţia şi evaziunea fiscală sînt invincibile şi nici un soi de majoritate parlamentară nu le poate spulbera. Asta am înţeles bine în anii tranziţiei. Iar în dosul armoniei şi liniştii se pot face chiar mai multe mişmaşuri decît în condiţiile în care tronează zîzania. Aici e spaţiul postsovietic, nu Elveţia.
Petru Lucinski e îngrijorat şi de modul în care sînt rezolvate problemele importante ale statului. Acestea, zice fostul preşedinte, „sînt rezolvate nu în birourile de lucru, ci undeva la dineuri şi aşa funcţionează clanurile”. Ce să spun? Dacă e aşa cum spune domnul Lucinski, e trist, fireşte. Dar dacă domnul Lucinski, care a fost preşedinte, nu a putut schimba situaţia asta, ce pot să facă nişte simpli muritori? Sau pe vremea fostului preşedinte era altfel, iar năravurile rele s-au instaurat abia după ce el a părăsit preşedinţia? Cum poate însă un om simplu să se convingă că pe vremea domnului Lucinski a fost altfel decît e acum eu habar nu am.
Fostul preşedinte şi-a spus îngrijorările. Eu le-am ascultat şi am înălţat din umeri. Mi-am amintit de bucuria lui în 1996, cînd a devenit şef al statului. Atunci, în 1996, el pesemne nu presupunea că va avea îngrijorările recente…
