Eram într-un troleu. Alături de mine, pe un scaun, moţăia un elev cocîrjat de un ghiozdan imens. Din cînd în cînd elevul deschidea ochii, apoi din nou îi închidea şi reîncepea să moţăie.
M-am uitat la ceas. Era ora 16.50. Elevul se întorcea de la şcoală, după toate probabilităţile.
L-am zgîlţîit uşor şi i-am spus că există riscul să treacă de staţia lui.
„Eu îs atent…”, spuse elevul, oftînd. Avea nişte ochişori trişti şi somnoroşi.
„Văd că eşti cam obosit…”, am încercat eu să leg o discuţie.
„Ei, tare multe lecţii, şi am fost şi la un cerc…”
„Ai vrea să fie mai puţine?”
„Normal. De unele nici n-o să am nevoie pe urmă…”, zise cu convingere elevul superobosit.
Am mai văzut în anii tranziţiei asemenea elevi chinuiţi de programele şcolare supraîncărcate. Elevi anemici, gîrboviţi de genţile bucşite cu manuale, elevi agitaţi, recalcitranţi, somnoroşi.
Se tot vorbeşte ani de zile despre programele şcolare prea solicitante. Se aud nişte voci guvernamentale care zic că ar fi oportune nişte modificări, dar carul tot acolo rămîne.
Copiii noştri învaţă mai mult decît occidentalii, învaţă de toate. Mi se pare că a venit timpul să mai simplificăm programele, să mai scoatem nişte chestii superflue, să le facem niţel copilăria mai frumoasă. E mai bine să înveţi mai puţin şi mai temeinic decît mai mult şi superficial.
Toţi acum sînt preocupaţi de reforme, se vorbeşte mult despre reforme în diverse domenii. Păi, să reformăm în sfîrşit şi programele şcolare…
