Linkuri accesibilitate

(Pe 8 octombrie se împlineşte un an de la dispariţia fulgerătoare a lui Eugen Cioclea; totodată anul editorial 2014 începea chiar cu volumul Antologic, scos la Editura Cartier, pe care am avut onoarea să i-l îngrijesc. În cele ce urmează, vă propun un fragment dintr-un studiu mai vas consacrat poeticii celui care se autointitula, cu amară ironie, „cel mai trist poet din Europa”.)

Pagină manuscris a unui poem de Eugen Cioclea (foto: Emilian Galaicu-Păun)

Pagină manuscris a unui poem de Eugen Cioclea (foto: Emilian Galaicu-Păun)

Cu ce-aş putea să-i compar poezia? Cu un pahar de 250 ml de votcă, băut pe nemâncate, dintr-o răsuflare – ascultându-l la bucătărie (într-o bună tradiţie sovietică, toate discuţiile „за жизнь” aveau loc anume acolo, de regulă până târziu), ţin minte cum mi se tăiase respiraţia –, şi care, în loc să te ameţească de cap, îţi limpezeşte mintea, încălzindu-te totodată la inima. Ca şi cum, de unde dădeai pe gât tăria („Dădeam pahare tari pe gât/ să scap de jeg, să fac curat”, vezi Cina irodică), tocmai ţi se făcea o transfuzie de sânge (proaspăt!!!) – oricine a vibrat la versurile lui Cioclea, trebuie să se fi simţit „de-un sânge” cu Poetul (doar Vladimir Vâsoţki – suntem încă în URSS! – dădea senzaţia de a fi unul „de-al nostru”; nu sunt primul şi nici ultimul care-i pune alături pe aceşti doi mari artişti, iar fatalitatea face ca la 42 de ani primul să plece în lumea celor drepţi, iar cel de-al doilea să sufere o traumă cerebrală după care nu şi-a mai revenit pe deplin). Viguroasă, de-o vitalitate nedezminţită/de neegalat (în primele două volume), poezia lui conţine mai multă hemoglobină decât toată (leşinata!) poezie sovietică moldovenească luată la un loc, dar şi sămânţa unei noi literaturi (postmoderne, ziceţi-i cum vă vine pe limbă) pe care a salutat-o cu o generozitate de care doar marii creatori sunt în stare. Căci asta e – cu Cioclea fie erai „per tu”, fie nicicum! (Aurea mediocritas pur şi simplu nu exista pentru el – cunosc o doamnă care, adresându-i-se o dată cu „dumneata”, a primit pe loc acest răspuns punctual: „Decât să-mi spui aşa, mai bine zi-mi… tanti!”)

Nu mi-ar ajunge o viaţă de om să-l mărturisesc pe cel care, vestind zorii unei noi poezii din (pe atunci) RSS Moldovenească, şi-a pus capul la bătaie (literalmente: „Cu capul sus şi dezgolit, în artă/ să intri ca în ştreang./ Ai încăput?/ Noroc”; între paranteze fie spus, şi lovitura în moalele capului, cu o sticlă de şampanie, din iarna lui 1990, care era să-l coste viaţa, a pornit şi ea de la o discuţie literară) – tot ce am putut face pentru poet, a fost să-i îngrijesc un volum antologic (din pasa pictorului Vitalie Coroban, l-am intitulat chiar aşa, Antologic, Cartier, 2014), punând cap la cap poemele lui Cioclea după o logică mai degrabă „matematică”, de numitor comun (ca să citez un titlu paradigmatic pentru creaţia sa), decât cronologică. Astfel după semnătura-i olograf care-l scoate în faţă pe Eu, cartea se deschide cu poemul La persoana a treia, chit că-i scrisă de-un poet de persoana întâi: „Poezia lui Eugen Cioclea/ este o poezie declarativă”. Autor a doar trei volume de versuri – Numitorul comun, 1988, Alte dimensiuni, 1991, şi Daţi totul la o parte ca să văd, 2001 –, trilogia-i antumă seamănă, din p.d.v. al versificaţiei silabo-tonice, cu un dactil (picior de vers de trei silabe, cu accentul căzând pe prima silabă), silaba, pardon, cartea sa „de bătaie” fiind cea de debut. Majoritatea poemelor sale de forţă sunt de găsit în paginile acesteia; nu-i mai puţin adevărat însă că cel de-al doilea volum, Alte dimensiuni, nu redimensionează de fapt poezia lui Cioclea, bună parte a textelor acesteia fiind scrise în aceeaşi perioadă & în acelaşi registru (unele trecând dintr-un volum în altul, ca pentru a marca unitatea stilistică). Este vorba de una şi aceeaşi carte, Made in URSS (ca să-l cităm pe autorul nostru), care ar fi trebuit să conţină cele circa 100 de poeme – majoritatea antologice! – scrise de-a lungul „anilor de ucenicie” & cvasi-anonimat, şi doar rigorile procesului editorial din acele vremuri – ambele volume i-au apărut încă în URSS! – au făcut ca bibliografia poetului să fie mai bogată cu un titlu.

Manuscris Eugen Cioclea (fot: Emilian Galaicu-Păun)

Manuscris Eugen Cioclea (fot: Emilian Galaicu-Păun)

De fapt, „ruptura” se produce între poezia sa „made in URSS” din anii ’70-’80 şi textele scrise în ultimul deceniu al sec. XX (tot el, primul de statalitate a Republicii Moldova) care vor alcătui volumul Daţi totul la o parte ca să văd. Aşa că „dactilul” lui Cioclea este, în ultimă instanţă, un „troheu” – se schimbă numărul de silabe, de la trei la două, nu şi cea accentuală, mereu prima! Pornind de la această premisă, am „amestecat” – imbricându-le într-o ordine ce pune în faţă poemele-manifest (gen: Rampa, Cina irodică, Dilema ş.a.) şi se încheie cu versurile de dragoste & moarte (pe post de stâlp de hotar fiind poemul Remember) – textele primelor două cărţi, în total 82 de titluri, la care se adaugă alte 12 texte din cel de-al treilea volum, urmate de 7 inedite. În total, 101 poeme (cum avea să-mi mărturisească apoi poetul Liviu Antonesei, n-a găsit, printre acestea, nici unul „de umplutură”), aşa cum şi-ar fi dorit însuşi Eugen Cioclea (dovadă – antologia Ofsaid scoasă în 2011, la Magna-Princeps). Cele câteva versuri manuscris, în facsimil, risipite pe ici-acolo, se inserează firesc într-un volum de 166 de pagini (+ altele două, albe), ca şi cum poetul tocmai le-a aşternut (cine nu şi-ar dori să tragă cu ochiul într-un atelier de mare artist?!), iar acum a ieşit la o ţigară, urmând să revină dintr-o clipă în alta... Totodată, ele conţin promisiunea unei viitoare ediţii critice, dat fiind că moştenirea literară a lui Cioclea este incompletă fără aceste versuri de o cu totul altă factură – de parcă după ce a tot spart, în anii ’70-’80, blocuri de marmură cu barosul, în ultimii ani artistul a cioplit aşchii, dacă nu cumva idei în stare pură. Concise ca nişte formule matematice, expresii sfârtecate ale unei dureri de nespus (ca urmare a loviturii primite în 1990, i-a fost afectat centrul vorbirii), adevărate silogisme ale amărăciunii (iată una ce i-ar fi plăcut şi lui Cioran: „Pe lângă scârba/ că m-am născut/ eu n-am greşit/ niciodată”), fulguraţii sau mai degrabă scurtcircuitări ale neantului („Vidul este conştiinţa însăşi”, sau „Fericirea mea/ eclipsează extazul –/ viaţa e ireală, moartea la fel”, sau „Victimă/ a propriei/ probabilităţi/ haosul/ se repară/ prin noi”), ultimele sale versurile (de fapt, bruioane) sunt tot atâtea abjurări ale fiinţei („Urletul/ m-a-mbălsămat/ de-a dreptu-n/ nimicul/ isteric”, sau „Nimicul a emigrat din lucruri în mine/ Pot să zdohnesc fericit”) & ale limbajului („Ca să faci/ o carte/ despre ceva/ eşti obligat/ să aiurezi”, sau „Din câmpul/ de cărţi/ numai cartea aceasta/ nu va pricepe/ vreodată/ ce scrie/ în ea”, sau, şi mai radical: „Vreau să fac o carte/ pe care o adresez nimănui/ nici mie cu prisosinţă”).

Din manuscrisele lui E. Cioclea (foto: E. Galaicu-Păun)

Din manuscrisele lui E. Cioclea (foto: E. Galaicu-Păun)

De fapt, această schimbare de registru – dintr-unul major, pe-alocuri emfatic, à la Vâsoţki, într-unul nu pur şi simplu minor, ci minimalist – fusese anunţată deja în Daţi totul la o parte ca să văd, cât se poate de tranşant: „Odată cu soarta/ ar trebuie să-mi distrug poezia/ dacă mai sunt disident”. Or, condiţia poetului – în special, a tipului artistic reprezentat de Cioclea – nu poate fi decât disidenţa, faţă de orice autoritate. Astfel că, atunci când se vede pe punctul de a deveni el însuşi un autor „canonic” – cap de serie al antologiei optzeciste Portret de grup; cenaclul care-i poartă numele, de son vivant; spectacolul poetic al lui Andrei Sochircă de la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” etc., etc. –, Cioclea se întoarce împotriva propriei sale opere, denunţându-şi poetica de altă dată: „Detergentul îi unica artă”. Consecvent până la capăt (citeşte: sfârşit!), face tabula rasa – asta vrea să spună, în ultimă instanţă, titlul Daţi totul la o parte ca să văd. Ceea ce i se arată dincolo de „totul” nu mai ţine de văz (& aparenţe), ci chiar de viziune: „Taina fiinţei/ îmbelşugate/ o ducem/ niciunde/ cu noi” (versuri numai bune de inscripţie funerară). Zarurile au fost aruncate („Plec. Important. Nicăieri”); şi chiar dacă mai are nostalgia paradisului („Dar raiul răsare/ răsare şi-apune/ lângă picioarele/ mamei”), lucrul acesta nu-l împiedică – din contră! – să forţeze ieşirea din scenă, nu înainte de a trânti uşa (fiinţei/lumii): „Mă răzbun pe naşterea mea”. Cerc închis. Cercul poeţilor dispăruţi. Antologic.

XS
SM
MD
LG