Linkuri accesibilitate

Meteorologia revolutiilor este mereu surprinzatoare. Indiferent cum analizam natura revolutiilor din 1989, ele au reprezentat un adevarat eveniment universal-istoric in sens hegelian: au impus o ruptura diacronica intre lumea de dinainte si de dupa 1989. Pe parcursul acelui an, ceea ce parea drept un sistem imuabil si aparent inexpugnabil s-a prabusit cu o uluitoare rapiditate. Acest lucru nu s-a intamplat din cauza unei presiuni externe (ea avand insa un rol important), precum in cazul Germaniei naziste, ci datorita acumularii unor tensiuni interne insurmontabile. Regimurile leniniste erau in faza metastatica, iar maladia care le-a macinat a fost in primul rand incapacitatea lor de auto-regenerare. Dupa ce timp de decenii a jonglat cu varii 'retete' de reforma intrasistemica (ex., „ambivalenta instituţională” folosita de profesorul Archie Brown pentru a explica dinamica fenomenului Gorbaciov), comunismul nu a mai gasit resursele pentru o reinventare ideologic-institutionala, devenind evident faptul ca solutia putea fi gasita doar din exterior si impotriva ordinii social-politice existente.

Disparitia (implozia) Uniunii Sovietice in decembrie 1991, sub privirile perplexe ale intregii lumi, a fost direct si profund legata de disolutia anteriora, provocata de revolutiile din 1989, a „periferiei imperiale” care a fost Europa de Est. In prezent, suntem indiscutabil martorii incheierii ciclului istoric inceput odata cu Primul Razboi Mondial, cu preluarea puterii in Rusia de catre bolsevici si fundamental caracterizat de un lung razboi ideologic european (mai bine zis, un razboi civil global). Importanta revolutiilor din 1989 nu poate fi supraestimata: au fost triumful demnitatii civice si moralitatii politice asupra monismului ideologic, cinismului birocratic si supravegherii dictatoriale . Fundamentate pe conceptul de libertate, care impune aprioric scepticismul necesar respingerii modelelor dogmatice de inginerie sociala, ele au fost, cel putin in prima faza, liberale si non-utopice.

Spre deosebire de revolutiile clasice, originea celor din 1989 nu a fost o viziune milenarista asupra societatii perfecte. Ele au respins posibilitatea ca o autoproclamata 'avangarda' sa-si asume rolul 'conducator' asupra miscarilor de masa. Nici un partid politic nu s-a aflat in spatele acestui val revolutionar spontan. Initial s-a pus accentul pe necesitatea crearii unor forme politice noi, care sa fie diferite de structurile partinice traditionale, configurate ideologic. Faptul ca in perioada imediat urmatoare revolutiile au fost marcate de rivalitati etnice, de respingatoare scandaluri politice, coruptie endemica, de aparitia partidelor si miscarilor anti-democratice, de afirmarea unor curente sociale autoritare si colectiviste, nu diminueaza in nici un fel generozitatea mesajului initial si impactul lor colosal la acea vreme. Doresc sa amintesc ca depasirea socialismului de stat a fost mult mai dificila, subreda si pe termen lung problematica exact in acele cazuri in care revolutiile ori nu au avut loc (Iugoslavia) ori au fost deturnate (România). Toate aceste lucruri trebuie permanent accentuate mai ales in contextul in care ne confruntam cu discursuri care, bazandu-se numai pe mostenirea ambigua a revolutiilor, pun sub semnul intrebarii succesul lor.

Aceasta „retorica reactionara”, excelent analizata de Albert Hirschman, foloseste argumentul futilitatii, pericolului iminent si al unei pretinse subversivitati cronice pentru a delegitima schimbarea in sine sau pentru a o prezenta drept imposibila sau indezirabila. Chiar si formele mai sofisticate ale acestui argument functioneaza pe o logica similara: mediul post-revolutionar a permis renasterea aspectelor reprobabile ale culturilor national-politice din regiune, si anume, sovinismul, rasismul, fascismul rezidual, fundamentalismul etno-clericalist si militarismul, dovedindu-se astfel mai nociv decat status-quo de dinainte de 1989. Sau, se afirma ca, de fapt, nimic nu s-a schimbat, iar detinatorii puterii (birocratii partidului-stat) s-au mentinut pe pozitii, preluand doar noi masti. Sau, indiferent de sperantele si idealurile participantilor la miscarile din 1989, rezultatele actiunilor lor s-au dovedit profund dezamagitoare, permitand unor politicieni venali, infractorilor si demagogilor sa foloseasca noile oportunitati pentru a-si instaura dominatia asupra societatii. In aceste conditii, reamintirea adevaratului mesaj al acestor revolutii si reconsiderarea principalelor interpretari si afirmatii cheie ale revolutionarilor reprezinta asadar un util exercitiu politic, moral si intelectual.

Nu trebuie sa uitam faptul ca ceea ce astazi suntem obisnuiti sa consideram evident – sfarsitul sovietismului – era doar o vaga posibilitate la inceputului anului 1989. Fara indoiala, unii dizidenti (Aleksandr Soljenitin, Andrei Saharov, Vladimir Bukovski, Aleksandr Zinoviev, Ferenc Feher, Agnes Heller, János Kis, Miklos Haraszti, Vaclav Havel, Petr Pithart, Jacek Kuron, Adam Michnik, Antoni Macierewicz, Jakub Karpinski, Mihai Botez, Dorin Tudoran, Dan Petrescu, Liviu Cangeopol) diagnosticasera declinul lent al sistemului si lipsa de viitor al acestuia, dar putini au luat in calcul un colaps imediat al acestuia. Intreaga filozofie a dizidentei a fost argumentata pornind de la strategia „penetrarii”, pe termen lung, a sistemului, pe recuperarea si reconstructia progresiva a sferei publice ca alternativa la ubicuitatea ideologica a partidului-stat, pe practicarea anti-politicii ca expresie a autenticitatii non-machiavelice, a trasparentei, civilitatii si bunei credinte. Daca exista o morala fundamentala a grandioasei drame revolutionare care s-a desfasurat in 1989 in Europa Centrala si de Est, aceasta poate fi formulata astfel: viitorul aduce cu sine mai mult decat o singura directie. Cu alte cuvinte, nu exista un determinism ineluctabil care guverneaza istoria omenirii. Intr-adevar, asa cum afirma politologul Jeffrey Isaac, revolutiile din 1989 nu au avut doar multiple cauze ci si multiple intelesuri, propunand o agenda semnificativa nu doar pentru societatile post-comuniste, dar si pentru democratiile occidentale.

Au existat, desigur, o serie de ganditori care au anticipat prabusirea inevitabila a sovietismului (de pilda, ganditorul polonez Leszek Kolakowski si disidentul sovietic Andrei Amalrik). Dar foarte putini au crezut cu adevarat ca acest lucru se va intampla intr-un timp atat de scurt si fara violenta. Profilul regimurilor autoritare post-totalitare nu era unul care sa incurajeze o schimbare pe baza de negocieri si transferul de putere pe cale pasnica. De aceea, unul dintre cele mai surprinzatoare fenomene in 1989-1990 a fost disponibilitatea elitelor comuniste din Ungaria si Polonia de a imparti initial puterea si apoi de a renunta la aceasta in totalitate. Evident, ramane de examinat ce s-a intamplat, in fapt, in anii urmatori. Voi reveni.

Urmand o astfel de cale, ele au abandonat cel mai sacru dintre postulatele leninismului: rolul conducator al partidului (monopolul puterii). Ele au permis demararea unei tranzitii democratice care si-a putut urma cursul fara a fi confruntata cu tulburari social-politice majore. In alte tari insa reformele au fost respinse in numele „cuceririlor socialiste ale poporului”. Din fericire, chiar si acest tip de argument nu a reusit sa salveze regimurile comuniste in cauza. Modelul „socialismului de baraca” era perimat. Eforturile de a-l salva ale conducatorilor tarilor din „banda celor patru” (România, RDG, Bulgaria si Cehoslovacia) nu aveau, pe termen lung, sanse de reusita.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG