Linkuri accesibilitate

„În jazz încape totul”


Vasile Botnaru în dialog cu Geta Burlacu, Nadin Trohin și Virgil Mihaiu.

Întrucât Chișinăul este gazda unei noi ediții a Festivalului de Ethno Jazz, ctitorit și chibzuit de Anatol Ștefăneț, nu am putut rata ocazia să vorbim despre acest gen de muzică, tot mai popular în capitala Moldovei și tot mai aducător de popularitate Chișinăului. În studioul de la Chișinău al Europei Libere se află cântăreața Geta Burlacu, cea care interpretează și piesa din coloana sonoră a acestei emisiuni, cântăreața Nadin Trohin, și scriitorul, jazzologul, profesorul universitar Virgil Mihaiu.

Europa Liberă: Geta, dumneata în scenă ţi-ai pus o întrebare pe care ne-o punem noi toţi. Ce-i în capul vostru atunci când din melodiile pe care le ştie toată lumea voi re-brodaţi nişte lucrări care adie a „Lume, lume, a nu ştiu ce melodii pe care le cântau bunicii noştri, dar sunt cu totul altele? Şi atunci unde este limita sau deosebirea între ceea ce cântau bunicile la prăşit sau la şezători şi ceea ce livraţi dumneavoastră din scenă, la microfon?

Geta Burlacu: „Eu nu cred că e nevoie să deosebim şi să ne străduim să definim. Cred că aceasta este prioritatea criticilor de muzică. De unde apar toate sunetele şi toate imaginile în capul unui compozitor sau aranjor, cu siguranţă, nu prea ştiu, doar că îmi dau seama că e nevoie de multă şcolarizare şi de har, de talent şi de multă dorinţă, în principiu ca în toate lucrurile pe care vrei să le faci bine şi profesionist.”

Europa Liberă: Dar la dumneata unde-i glanda aia care secretă gustul pentru genul acesta de muzică? La un moment dat nu te-ai apucat să cânţi manele, Doamne mă iartă, sau să faci operă, căci, probabil, cu acelaşi succes ai fi putut merge pe pârtia aia. Dar s-a dezvoltat o glandă în organismul dumitale care ţi-a dat aceste enzime să prelucrezi sunetele muzicale şi să iasă jazz. Dumneata ai încercat să te autoanalizezi, ca Pavlov sau nu?

Geta Burlacu: „Eu dacă încerc să mă autoanalizez, plec prea departe şi atunci parcă nu vreau să mă mai întorc. Şi mai bine nu fac acest lucru. Merg foarte mult pe intuiţie şi, deocamdată, mie mi se pare că nu am dat greş. Pentru prima dată am încercat să combin muzica populară cu altceva, cred că a fost prin anul 1997 şi atunci a fost împreună cu Oleg Baltaga şi cu Anatol Ştefăneţ, dar şi cu Liviu Ştirbu, apoi, mai târziu, şi cu Dorel Burlacu şi mai târziu cu jazz vocal band UniVox şi cu ei am rămas până în ziua de azi. Şi dacă mă vei întreba cine sunt ei, cred că în primul rând sunt familia mea, cu ei mă simt foarte bine şi în scenă, şi în viaţa de zi de zi.”

Europa Liberă: Profităm de faptul că avem un critic de jazz. Spuneţi-ne, vă rog, nouă, celor muritori de rând, totuşi cum să deosebim o „Lume, lume” cântată la şezătoare de o „Lume” pe care o cântă Trigonul şi nu doar ei, Virgil Mihaiu?

Virgil Mihaiu: „Cred că ar trebui să-l întrebaţi în primul rând pe Vasile Alecsandri, care a preluat aceste perle folclorice şi le-a livrat artei culte. Fenomenul se trage aşa cam de la finele sec. XIX, avant la lettre jazz. Erau nişte afirmări ale spiritului unei naţiuni în muzică, de la Sibelius în Finlanda la Komitas în Armenia, de la Čiurlionis în Lituania la Enescu în România, Szymanowski în Polonia, Bartók .”

Geta Burlacu: „Glinka şi Gershwin: Rusia, America.”

Virgil Mihaiu: „La ruşi nu mai vorbesc. Bun, acum îi putem include şi pe Stravinsky, şi pe Prokofiev, şi pe Şostakovici. Eu zic că este un filon extrem de valoros, mai ales după internaţionalizarea jazzului, care s-a întâmplat cam prin 1960, în jurul acestui an - zic internaţionalizarea, această muzică oricum era mondială, dar exista un fel de dogmatism afroamerican, un fel de centralism la care toată lumea se raporta, or, după ce a apărut curentul numit bossa nova în Brazilia, s-a constatat că la fel de bine se poate cânta jazz în portugheză şi s-au deschis porţile. Şi din anii 1960 încoace s-a putut asculta jazz în toate limbile, practic.”

Europa Liberă: Domnule Mihaiu, dar dincolo de fluxurile acestea teoretice, puteţi să-mi spuneţi, în trei cuvinte maximum, cum se deosebeşte formula folclorică clasică de cea jazzistă?

Virgil Mihaiu: „Formula folclorică se deosebeşte. De aceea am început cu analogia, cu literatura şi vroiam să o continuu. Tocmai vin de la un congres care se cheamă „Jazz in Wort”, a fost la Viena, „Jazz în cuvânt”. Şi pe această analogie, conexiune între jazz şi literatură v-am dat exemplul lui Alecsandri, cu colecţia lui de folclor, cu „Mioriţa” ş.a.m.d., din care, după aceea, ajungi la Marin Sorescu, la Nichita Stănescu şi la marii poeţi români.”

Europa Liberă: Şi la postmodernismul de azi.

Virgil Mihaiu: „Evident, care în materie de jazz a însemnat conştientizarea pluralităţii de expresie. Sigur, noi ştim de acest imn, cum a spus, foarte frumos, Geta Burlacu pe scenă, imn al românităţii, care este piesa „Lume, lume” interpretată de Maria Tănase, care, la rândul ei, era un fel de Amália Rodrigues și a României, am putea zice. Evident, eu spun în cunoştinţă de cauză, că era net superioară Maria Tănase, dar aceasta era la nivel naţional, avea această funcţie de simbol. Ceea ce m-a frapat aici, zona cea mai periclitată şi cea mai agresată de pe acest teritoriu al românităţii, în materie de jazz, este cea mai productivă. În ultimii 25 de ani, e clar că cele mai valoroase sinteze între spiritul acesta muzical-naţional şi jazzul au fost produse aici, la Chişinău.”

Europa Liberă: Nadin Trohin, dumneata ai participat la proiectul din anul trecut, împreună cu Geta, la proiectul „Maria Tănase”. Când v-aţi angajat în acest proiect v-aţi pus problema aceasta: unde este cu peste măsură şi unde este limita decenţei? Eu am încercat să-l provoc pe Anatol Ştefăneţ de mai multe ori, ştiu povestea aceasta că el s-a „certat” cu taică-său tocmai pentru că a intervenit jazzistic peste folclorul care l-a trăit taică-său şi generaţii întregi de muzicieni care interpretează folclor. Mă interesează, mai ales la proiectul „Maria Tănase”, iată, icoana românească despre care vorbeşte Virgil Mihaiu, aţi avut această problemă sau v-aţi condus de intuiţie, aşa cum spune Geta?

Nadin Trohin: „Dacă aş porni aşa într-un proiect, practic, nu ar fi posibil să continuu, pentru că nu trebuie să porneşti de la gândul: e decent, nu e decent, se poate, nu se poate. Clar că este cu totul alt fel de a vedea lucrurile şi dacă încerci să porneşti de la folclor şi să schimbi ceva, trebuie să-ţi asumi că lucrurile se pot dezvolta mult mai mult decât ţi-ai propune. Nu ştii de unde porneşti şi nu ştii unde ajungi. Dar este foarte clar că nu poate fi vorba despre o anumită limită a decenţei. Şi aceasta mi-a demonstrat-o şi Mederic Collignon, când a ieşit în primea seară a festivalului şi a făcut cu vocea ceva ce foarte puţină lume are curajul să facă. Deci, nu ştiu unde este limita.”

Europa Liberă: Dar cum să nu fii deocheat? Spuneţi-mi, vă rog, cum să fii extravagant, dar să nu deranjezi? De fapt, jazzul, prin definiţie, este o deviere de la normalitatea academică. Există în jazz momentul acesta când cineva sare peste cal?

Geta Burlacu: „Cândva cineva dintre colegii mei a spus o frază genială, pe care cred că o voi transmite şi muzicienilor mai tineri, mult mai tineri decât mine: „În jazz încape totul”. Pentru mine aceasta este unica definiţie corectă.”

Virgil Mihaiu: „Uite, revenind la ce ziseși despre Maria Tănase, şi ea, şi Amália Rodrigues, şi Ástor Piazzola au fost atacaţi virulent de congenerii lor, le spuneau: „Domnule, distrugi! Ce se întâmplă aici? Tangou nuevo, ce-i aceasta? Este deformarea spiritului tangoului”. La ora actuală toată lumea vede tangoul prin prisma lui Piazzola. Toată lumea vede folclorul românesc prin prisma Mariei Tănase. Şi fadoul tot, integral, este aservit viziunii Amáliei Rodrigues, care iniţial era contestată drept deformatoarea spiritului real al fadoului.”

Europa Liberă: Între Mariza şi Rodrigues câtă valoare adăugată a adus Mariza?

Virgil Mihaiu: „Ce să spun? Eu zic că pleiada aceasta actuală încă nu a produs nimic egal, pe măsura…”

Europa Liberă: N-a surclasat-o?

Virgil Mihaiu: „Nu, în niciun caz. Sunt anumite adaptări la nişte cerinţe estetice, venite mai ales din exterior. Vă dau un mic exemplu, orchestrele acelea din Moldova,fanfarele acelea, cum au fost „10 prăjini”, ascultaţi ce cântau până în 1990, era perfect normal, vreau să spun, din punct de vedere ritmic, din reperele clasice ale muzicii. Or, în 1990, când au apărut acei impresari de prin Olanda, au spus: „Băieţi, acelaşi lucru, dar de trei ori mai rapid”. Ce să spun? Fenomenul Mariza este aproape identic, pentru că ea a fost preluată tot din filiera aceasta Benelux, deci, Ţările de Jos, unde aceasta se cerea. Şi, domnule, fado? Foarte bine, dar fă-l mai rapid, mai deviază ceva ca să fie pasabil la noi, în contextul nostru.”

Europa Liberă: Multă lume încearcă ritmuri mai rapide, dar unul Bregović a reuşit să aibă audienţa pe care o are. Cum se alege adevărata valoare, prin ce minune, ce selecţii deosebite se întâmplă astfel încât totuşi rămâne Amália Rodrigues? Bregović cum iese unul singur într-o competiţie de sute de „prăjini”?

Virgil Mihaiu: „Acum în realitate, din cauza acestei multiplicităţi şi a pulverizării informaţiei, în general nu mai ai nişte repere foarte rigide, adică e foarte-foarte complicat să compari prune, mere, pere şi să spui să comparăm pe Eldar Djangirov din Kîrgîzstan cu Diego Urcola din Uruguay. Ce faci? Nu. Aceasta este şi chestiunea cu Bregović. Într-un context postmodern, toată lumea, sigur, împrumută de unde apucă. El, de exemplu, ne lua câte o mică temă de aici, de care în Iugoslavia nimeni nu ştia că e românească pură, o insera în discurs…”

Europa Liberă: Şi i-a zis Kalaşnikov...

Virgil Mihaiu: „Da. Aceasta cred că ştie toată lumea din partea noastră. Dacă o cânta la Paris nimeni nu se pricepea, zicea: „Vai, uite, domnule, spirit iugoslav”. Deci, sigur, acestea sunt chestiuni de istorie, practic, a mentalităţii lor şi a culturii şi evident, mici confuzii.”

Europa Liberă: Eu vreau să mai intru în capul domniilor voastre şi să vă întreb: domnul Mihaiu spune că şi Maria Tănase era revoluţionară rebelă, ca să ajungă în rândul clasicilor. Eu, un muritor de rând, când mă uit la lumea aceasta, mă gândesc că odată şi odată vasul acesta trebuie să se umple, dar el se umple şi descoperim că, de fapt, este pe jumătate gol, că mai încape un nou Bregović, mai încape Geta Burlacu, Nadin Trohin, încape, bine mersi. După ce am crezut că Édith Piaf şi Bregović, ca să nu mai spun de Mozart şi alţii, au umplut totul ce s-a putut, cum se întâmplă că este loc mereu? Şapte note, câte avem noi pe portativ, domnule, sunt întoarse de un milion de ori în toate felurile posibile şi încă nu toate variantele sunt epuizate, ca şi codurile la safeu. Geta, cum se întâmplă aceasta?

Geta Burlacu: „Eu cred că dacă toată lumea ar şti secretul să scrie muzică şi să cânte, dacă ar fi ca o matematică simplă, pură, fiecare dacă şi-ar dori, ar deveni un Mozart. Cred că totuşi este un har şi un secret, şi o cheie de la safeu, pe care nu toată lumea o găseşte. Şi acest fluviu de muzică se lărgeşte în adâncime.”

Europa Liberă: Nadin, dumneata la ce metaforă ai recurge ca să spui ce-i cu lumea aceasta a muzicii, de nu se mai epuizează niciodată?

Nadin Trohin: „Nu voi folosi nicio metaforă. Voi spune doar că muzica este, până la urmă, o parte de consum şi nu se poate opri, nu e ceva terminabil.”

Virgil Mihaiu: „Acum vreo sută de ani se ajunsese la un punct în care apărea şcoala de la Viena, cu Arnold Schoenberg, cu Alban Berg şi se zicea: „Domnule, s-a terminat, s-a epuizat completamente tot sistemul tonal. Ce ne facem?”. Au folosit toate aceste permutări şi combinaţii şi au trecut la muzica serială. Şi la un moment dat eu am prins, sunteţi prea mici ca să ştiţi, dar în anii 1970-1980, realmente te duceai la concerte şi era o oroare să compună cineva o melodie. Nu, melodia era epuizată, aproape şi sistemul, armonica. Mai era ceva cu ritmica şi acolo mai penetra ceva. Deja s-a ajuns la limita în care se

Jazzul a apărut tocmai ca o punere în prim-plan a expresivităţii şi fără obligatorii referinţe de cultivare..

spunea, acesta este un paradox al avangardei, că mergi înainte şi când ajungi la free jazz, de acolo încolo ce mai faci? Că nu mai ai ce să mai faci, decât să dezarticulezi limbajul. Şi eu zic că este un efect benefic al acestui postmodernism permanent criticat, că realmente noilor valori li se permite să evolueze. Că dau un singur exemplu, la noi, la Academia de Muzică din Cluj, a apărut o şcoală de compozitori în jur de 30 de ani, interesanţi, care cântă piese, mici suite ş.a.m.d., care sunt atât de convingătoare, încât un public vine acolo, zice „Muzică contemporană” şi aplaudă de parcă ar fi la un concert de rock. E foarte interesant, deşi tipii aceştia au în cap toată educaţia muzicală necesară pentru a evita poncife, clișee, dar şi pentru a le utiliza, şi a le persifla. Practic, la ora actuală se produce un fel de rafinare a ceea ce există, cum s-a văzut, de fapt, şi pe scenă aici, până acum şi se va vedea în continuare. Ceea ce s-a câştigat, oarecum, este tehnic, aşa cum apare pianista Hiromi, care cântă tehnic extraordinar. Şi când ajungi la partea de feeling, adică de sentiment şi de simţire, hop, nu mai e chiar atât de convingător. Deci, jazzul a apărut tocmai ca o punere în prim-plan a expresivităţii şi fără obligatorii referinţe de cultivare. Gândiţi-vă la foarte multe repere ale istoriei jazzului, care nu aveau, efectiv, studii muzicale.”

Europa Liberă: Nadin, vreau să te întreb pe dumneata, dar şi pe Geta, Geta a mai răspuns la această întrebare, dumneata poate mai rar, de ce jazzul, de ce nu muzică pop care, eventual, aduce şi mai multe venituri, un public mai stabil, mai de inimă albastră, cu nişte şlagăre? Ai intrat într-un domeniu care nu aduce dividendele imediate.

Nadin Trohin: „Pentru că o altă muzică te limitează. Iar jazzul, în esenţa lui, înseamnă libertate. Ce înseamnă aceasta? Că nu eşti obligat să cânţi acelaşi cântec de două ori identic. Or, chestia aceasta, dacă eşti cât de cât o fire creativă, efectiv, te sufocă. Este un răspuns foarte banal, foarte simplu, dar acesta este adevărul. Şi într-adevăr e mult mai greu să-ţi câştigi public, e mult mai greu să câştigi bani cu muzica aceasta, dar...”

Europa Liberă: Şi atunci întrebarea cealaltă: în scenă, de fapt, de autorealizezi sau totuşi mai cochetezi cu publicul, vrei să smulgi nişte aplauze? Şi pe Geta aş întreba-o.

Geta Burlacu: „Eu nu pot să nu cochetez. Pentru că aşa eu sunt de fire. Eu cochetez nu numai în scenă şi nu numai cu publicul.”

Europa Liberă: Înţeleg, dar genul muzical de jazz presupune totuşi un fel de turn de fildeş, un fel de autocontemplare mai curând şi nu neapărat dorinţa de a provoca publicul, de a place publicului. Deşi, şi la concertele de jazz, şi la festival vedem tot felul de procedee de antrenare a publicului cu aplauze, cu intonare. Iată, l-am văzut pe Trilok Gurtu înecând sunete într-o găleată cu apă. Domnule, aceasta, fiţi de acord, este o punte spre public, nu jazz pur?

Geta Burlacu: „Eu am zis că era un ritual de spiritism.”

Europa Liberă: Există problema aceasta a comercializării jazzului, domnule Mihaiu?

Virgil Mihaiu: „Din păcate, există.”

Geta Burlacu: „Eu nu cred că e din păcate. Mie mi se pare un lucru absolut firesc. Şi dacă începem de la Mozart sau acelaşi Liszt, care a transcris muzica lui Verdi pentru pian, eu cred că...”

Europa Liberă: Şi care ne va da voie să-l punem pe telefoane?

Geta Burlacu: „Exact. Eu cred că în toate timpurile compozitorii, interpreţii vroiau să fie înţeleşi de public, este omul care vorbeşte şi omul care vorbeşte întotdeauna vrea cineva să-l audă şi să-l înţeleagă.”

Europa Liberă: Deci, să nu rămână doar într-un salon?

Geta Burlacu: „Exact.”

Virgil Mihaiu: „Nu, nu. Dar aceasta nu presupune necesarmente o prioritizare a comercialului, fiindcă aceasta e pernicioasă.”

Geta Burlacu: „De acord.”

Virgil Mihaiu: „În momentul în care intri tu, că tu eşti superstarul de aici, şi te prind escrocii aceea de la companii, megacompanii şi te modelează cum le convine lor, şi te depersonalizezi, spun: „Domnule, tu eşti o fantoşă. Tu joci aşa cum îţi dictăm noi, că altfel nu corespunzi unei imagini”. Sigur, aceasta se vede, nu?, ce se întâmplă în lumea pop. Din fericire, lumea muzicii de jazz a reuşit să se eschiveze şi de aceea aș spune că după ce a fost considerată muzica sec. XX, la ora actuală continuă să fie, efectiv, un termen de reper prin care, de fapt, se salvează foarte mulţi, inclusiv Trilok Gurtu. Chit că el, nominal şi așa declarativ, zice: „A, nu, Doamne fereşte, eu nu fac jazz”. Păi, scuze, dacă nu faci jazz, nu te mai ştie nimeni. Este foarte interesant. Au fost, după ce au insultat şi au blamat termenul, că e limitativ, din contra, el absoarbe, practic, este echivalentul muzicii contemporane. Deci, tot ce este mai valoros poate fi asimilat cu aceste estetici.”

Nadin Trohin: „Totuşi poate comercializarea aceasta a jazzului, într-o anumită măsură, este benefică, pentru că datorită acestui fapt publicul se poate obişnui cu muzica aceasta şi poate veni spre muzica aceasta. Dacă am fi toţi foarte rigizi şi nu ar mai exista astfel de interacţiuni, aşa cum a fost cazul lui Trilok Gurtu, sau Walter Lang, aseară, toată lumea care încearcă să vină spre noi, spre public, jazzul ar rămâne o muzică neînţeleasă, rigidă, undeva pe un raft.”

Geta Burlacu: „Aşa cum era prin anii ʾ70, când muzicienii de jazz fugeau de această noţiune, să fie înţeleşi de public, şi se străduiau să cânte cât mai complicat, cât mai repede.”

Europa Liberă: Ca să fie elitişti?

Geta Burlacu: „Exact. Ca să fie cât mai departe de public şi cu aceasta se mândreau. Şi uite că lucrurile se schimbă, s-au schimbat foarte mult şi acum există multă muzică jazz pe înţelesul tuturor şi cu această muzică, un pic mai simplă, ca treptele pe care le urci, de la simplu la compus. Vine şi timpul muzicii jazz avangard, a muzicii free jazz, pe o nouă spirală.”

Nadin Trohin: „Oricum, cred că jazzul a fost mai bine înţeles şi cunoscut în momentul în care a început să facă fuziuni.”

Virgil Mihaiu: „Just, realmente.”

Europa Liberă: Dar sunt anumite compatibilităţi?

Nadin Trohin: „Dar încape orice. Aţi văzut şi în festival, cei de la JazzKamikaze cântă rock progresiv cu pop şi cu improvizaţii jazz, şi canoane clasice. Eu zic că e benefică fuzionarea aceasta între diferitele stiluri, pentru că în felul acesta tu atragi, de fapt, publicul acelor diverse stiluri. Deşi teoretic există o clară limită între diferitele stiluri, ea se poate depăşi uşor. Şi mai vroiam să spun ceva în legătură cu o întrebare care mi s-a părut mie foarte interesantă, spuneaţi despre artiştii care pot părea deocheaţi prin comportament, prin ceea ce fac.”

Europa Liberă: Pot părea sau chiar sunt?

Nadin Trohin: „Nu ştiu dacă sunt, pot părea. E bine că am formulat aşa – pot părea. Aceasta depinde de ce? De gradul de pregătire al ascultătorului, nu? Adică dacă tu eşti uns cu toate alifiile şi ai ascultat diversă muzică, şi nu eşti obişnuit doar cu o muzică foarte consonantă, te bucură să asculţi, şi altceva şi nu îl mai priveşti pe omul acela ca fiind deocheat. Şi de obicei muzica a putut să evolueze pentru că s-au găsit astfel de deocheaţi.”

Europa Liberă: Dar eu am spus-o nu cu sens peiorativ. Eu, dimpotrivă, consider că oamenii deocheaţi sunt cei care mişcă progresul în toate domeniile. Un arhitect deocheat construieşte podul cu totul altfel şi el se deosebeşte de toate podurile. Sau clădirile ar fi fost toate cu două nivele dacă nu erau arhitecţi deocheaţi. În sensul acesta şi scriitorii deocheaţi mişcă lumea ş.a.m.d., mai puţin doctorii deocheaţi...

Nadin Trohin: „Este just. Şi eu nu am vrut decât să confirm chestia aceasta. Şi Bobby McFerrin spunea la un moment dat că a avut o mare problemă la început, îi era frică, se bloca, se gândea tot timpul: „Dar, oare, ce o să zică lumea?”…

Europa Liberă: Vorbeați de fuziune, elementul care face liantul între diferite genuri. Dacă aş compara cu „Parfumerul” lui Patrick Süskind, ţineţi minte personajul care căuta esenţa mirosului, iată esenţa etno a diferitelor culturi cum o sublimaţi dumneavoastră, astfel încât atunci când mergeţi, de exemplu, în Balcani, Geta a fost recent în Franţa, la Nantes, astfel încât chintesenţa de etno românesc imediat să prindă la oricine, să vrea să facă pe această undă fusion, cum reuşiţi aceasta?

Geta Burlacu: „Eu nu ştiu cum să-ţi răspund la întrebarea ta atât de sofisticată şi atât de lungă, dar eu am să-ţi răspund ceea ce mi-a venit acum şi din emoţiile pe care le-am trăit cântând cu muzicieni absolut de diferite etnii, de pe diferite continente. La un moment dat eu mi-am dat seama că totuşi etnosul a pornit parcă dintr-un izvor. Şi muzica hindi, şi muzica braziliană, şi muzica cubaneză, şi cea africană, şi cea din Balcani de parcă a pornit de la o singură sămânţă.”

Europa Liberă: Deci, pre-Babilonul?

Geta Burlacu: „Cam aşa, da. Atunci când închid ochii şi cânt „Lume, lume” şi un indian mă acompaniază la sitară, eu îmi dau seama foarte bine că e din aceeaşi poveste. Şi atunci când băiatul din Venezuela începe să acompanieze la percuţie şi exact nimereşte în tempou şi în spirit, şi în stare, eu înţeleg că noi toţi suntem dintr-un sânge, dintr-o moleculă, pornim din aceeaşi sămânţă. Acest lucru este foarte firesc atunci când se adună multă lume din diferite ţări, de pe diferite continente, într-o scenă şi încearcă să experimenteze cum li se pare lor cu muzică diferită, adusă din diferite părţi.”

Europa Liberă: Nadin, dumneata ai avut asemenea situaţii, când ai desenat peştele, aşa, pe nisip şi imediat să te recunoască cineva că eşti creştină? Ce fel de muzică, ce fel de fragment muzical ai intonat aşa încât să zică: „Uite, aceasta este româncă”. Muzicanţii între ei zic: „Pa-ra-ra-ra-ra-ra” şi toată lumea spune: „A, aceasta este „Caravana”.” Sunt referinţe la mostre clasice, dar, iată elementul etnic, sămânţa aceasta, dumneata ai avut asemenea experienţe?

Nadin Trohin: „Nu am ajuns să cânt o bucată populară şi lumea să zică: „E româncă”. Şi, în general, trebuie să recunoaştem că despre Moldova se cunoaşte mai puţin în afară şi despre cultura noastră. În orice caz, clar, avem un specific şi dacă vrei să ajungi într-o ţară să uimeşti, să impresionezi, nu vei merge să cânţi swing sau bibup, sau altceva, normal că trebuie să porneşti de la muzica ta populară, tradiţională, dacă vrei să fii deosebit cumva, original, de fapt, autentic.”

Europa Liberă: Domnule Mihaiu, din punctul de vedere al criticului de jazz, ce înseamnă sublimarea etnicităţii în cultura jazzistică?

Virgil Mihaiu: „Aceasta ştiu mai bine muzicienii din Basarabia. Ceea ce vă spuneam eu, în general, este chiar uimitoare capacitatea aceasta misterioasă de a sublima acest filon. Un alt moldav, precursor al jazzului, mă refer la George Enescu, a făcut-o foarte bine şi foarte convingător la începutul sec. XIX. La ora actuală există tentative, dar unele sună mai artificial şi altele sună mai natural. Din cauza aceasta pe scena festivalului din Chişinău, în mod paradoxal, formaţiile româneşti au fost destul de rare. Aceasta vroiam eu să zic, nu ştiu dacă am fost destul de explicit. Spre exemplu, formaţia Trigon este realmente cea mai reuşită sinteză între spiritul naţional şi cel cosmopolit al jazzului… Un lucru pe care l-a mai reuşit extraordinar şi la nivel genial Richard Oschanitzky în anii ʾ60-ʾ70, l-a mai încercat János Kőrössy şi sporadic în jazz au mai existat tentative, dar atât de consecvent precum această formaţie nu a mai reuşit nimeni şi nu ai reţetă pentru aşa ceva. Trebuie să ai în spirit, cum zic cele două magnifice cântăreţe cu care am onoarea să convorbesc aici, pur şi simplu face parte din patrimoniul genetic al acestei zone a latinităţii orientale.”

Vasile Botnaru

Vasile Botnaru

Europa Liberă: Şi face parte din ideea divină pe care noi într-adevăr, sunt de acord cu Geta, nu are rost să ne apucăm să o definim, să o exprimăm în cuvinte. Pentru că, a propos, cea mai recentă versiune care am citit-o, nu este nouă, dar Victor Pelevin, în unul dintre romanele lui recente, de fapt, lansează versiunea că vampirii ne-au dat nouă limbajul, lexicul tocmai ca să ne încurce, noi să ne batem capul să înţelegem sensurile şi să nu aflăm adevărurile adevărate. Acum eu nici nu mi-am propus să intru în zona adevărurilor adevărate. Mulţumesc pentru definiţii şi mulţumesc pentru ceea ce faceţi dumneavoastră la modul practic. Şi sper că mi-am atins scopul, oamenii care v-au ascultat vor vrea să vă audă cântând în scenă, cumpărându-vă discurile, căutându-vă concertele, căutându-vă pe YouTube, pe unde se poate, în mod legal, ca să aveţi şi dumneavoastră satisfacţia financiară din aceasta... Şi să le zicem să persevereze în interesul acesta pentru ceea ce se întâmplă în ethno jazz.

XS
SM
MD
LG