Linkuri accesibilitate

De la masacrele anilor 1894-1895 şi genocidul armenesc din 1915, ai cărui supravieţuitori sunt ambii bunici ai naratorului...

Grigor din Narek (cca 951 – 1003), poet renascentist armean din secolul al X-lea, pare să-şi fi găsit în Varujan Vosganian, scriitorul român contemporan de origine armenească, un urmaş pe măsură – Cartea şoaptelor, Polirom, 2012, a acestuia din urmă este (şi) un ecou peste veacuri – de fapt, peste un mileniu! – al Cărţii plângerii (1002) a celui dintâi.

„Povestea aceasta, pe care noi o numim Cartea şoaptelor, nu este povestea mea. Ea a început cu mult înainte de vremea copilăriei mele, pe când se vorbea în şoaptă. A început chiar cu mult înainte de a deveni o carte. (…) Ba chiar a început cu mult înainte, odată cu legendele şi spaimele pe care bătrânii copilăriei mele le-au ascultat şi le-au simţit în copilăria lor. Pe când nu erau decât foi răscolite şi mai degrabă însângerate decât citite…”, cele două sintagme de reţinut fiind „bătrânii copilăriei mele”, ce revine mereu în textul masivului tom de 490 de pagini, şi „foi mai degrabă însângerate decât citite”, ce exprimă chintesenţa naraţiunii. De la masacrele anilor 1894-1895 şi genocidul armenesc din 1915, ai cărui supravieţuitori (dar cu ce preţ!!!) sunt ambii bunici ai naratorului, care „au înţeles din secolul lor cât e de greu să mori în acelaşi pământ din care te-ai născut”, la anii ’50-’60 într-o Românie în care comunitatea armenească se simte iarăşi „supt vremi” (întemniţarea unora, deportarea în Siberia a altora, „repatrierea” în RSS Armenia a voluntarilor ş.a.m.d.), nimic nu este uitat sau trecut sub tăcere, iar forţa de evocare e de-a dreptul cumplită. Un simplu exemplu, din cele soft: după ce propagandişti din URSS, trimişi în misiune specială în România, reuşesc să convingă mai multe sute de familii armeneşti să revină în patria istorică – acum republică sovietică! –, scena întâmpinării proaspeţilor repatriaţi le dă fiori reci: odată intraţi în portul Batumi, comandantul navei „Rossia” le porunceşte să arunce pe o prelată „pâinea şi făina” luată cu ei, sub ameninţarea că „cine nu face ce i se spune, va fi pedepsit”. Zis şi făcut. Iar când se adună „o grămadă de pâini”, comandantul „spuse în armeneşte: De acum nu va mai trebui să mâncaţi pâinea străinătăţii!”, după care „marinarii legănară această neobişnuită încărcătură şi, dintr-un zvâcnet, o aruncară în mare”. Ca, odată debarcaţi la ţărm, şi după un lung „interogatoriu ce a durat până la căderea serii”, să li se dea voie, „…în sfârşit, să mănânce. Nu li s-a dat altceva decât pâine (…) Era neagră şi sfărâmicioasă. «De asta ne-au obligat să aruncăm pâinea pe care o aveam cu noi, spuse Simon, ca să nu se vadă deosebirea dintre pâinea pe care o lăsam în urmă şi cea pe care urma s-o primim de atunci înainte».” Vechea poveste cu „fie pâinea cât de rea…” într-o nouă interpretare…

29 septembrie ’14

XS
SM
MD
LG