Linkuri accesibilitate

O analiză de Efim Fistein, comentator internaţional la Radio Svoboda

Traducere de Ivan Pilchin.

Mijloacele de masă ruseşti savurau cu o maliţiozitate vădită un detaliu al votării din Parlamentul European în ceea ce priveşte asocierea Ucrainei cu UE: împotriva ratificării Acordului a ridicat mâna fiecare al cincilea deputat, în total mai mult de o sută. În esenţă, în proporţie similară, acelaşi Acord a fost adoptat şi în Rada Supremă a Ucrainei. Cu desăvârşire, lipsea o analiză sau măcar simpla constatare a componentei acestui bloc de voturi împotrivă.

Este evident de ce: dacă fracţiunile, care au militat împotriva apropierii Ucrainei de Europa, ar fi fost numite, ar fi fost clar că s-a produs fuziunea extremei de stânga cu deputaţii populişti de dreapta. Se vor devora ei pe urmă cu orice pretext, acum însă îi uneşte un sentiment acut de orfani în lumea aceasta afectată de entropie şi fragmentare la limita atomizării. Ei, de fapt, nu au încredere în om, ei văd în libertatea acestuia rădăcina tuturor relelor, dar respectă regimurile puterii personale şi, după cum le pare, sunt în stare să contrapună dezintegrării o forţă de neînvins.

Ei nu văd alte regimuri de acest fel, în afară de cel al lui Putin, care ar promite să întoarcă omenirea la starea de nobleţe a Evului Mediu. Kim Jong-un e bun, dar e prea local şi exotic, Fidel a îmbătrânit cu egalitarismul lui nivelator. Este nevoie de un împătimit şi sever luptător-reunificator de pământuri, care este gata pentru o campanie grandioasă, mai pe scurt, Biciul lui Dumnezeu.

Evul Mediu presupune întotdeauna un suport mitologic. Miturile sunt o forţă, neputinţa vine din cunoaştere. Cunoaşterea înmulţeşte tristeţea şi nu am spus-o eu. În Rusia, în ţara unde mereu triumfă Evul Mediu, miturile de mult timp au înlocuit ştiinţele, chiar şi pe cele exacte. Extremiştii creează mituri şi din razele infraroşii şi ultraviolete şi din toate celelalte care fac parte din spectrul politic, aşa încât viziunile lor asupra lumii se sprijină de ele ca de nişte cârje. Unii dintre deputaţii Parlamentului European au propus o mitologie proprie, explicându-şi dezaprobarea acţiunilor actuale ale Ucrainei. În protocoalele acestei şedinţe decisive putem citi gândurile lor originale. Spre exemplu, ceva de felul: dacă Vestul şi Rusia vor susţine diferite părţi ale conflictului, totul se va încheia cu un război coreean, în urma căruia oricum va avea loc împărţirea Ucrainei.

Comparaţia şchiopătează. La momentul conflictului, Coreea deja era împărţită, căci în 1945, pe japonezi i-a gonit din nord armata sovietică, iar din sud, cea americană. Acel război nicidecum nu poate fi considerat drept unui civil, el a început printr-o ofensivă frontală a celor din nord de-a lungul paralelei 38, când Stalin şi Mao au ripostat lui Kim Ir-sen. Primul îi furniza lui Kim armament, al doilea, „voluntari”. Intervenţia americană sub steagul ONU, de fapt, a împiedicat ocuparea totală a peninsulei de către comunişti. Cu alte cuvinte, intervenţia străină nu a înrăutăţit situaţia, ci a salvat pe coreeni de o mare nenorocire. Fără un ajutor extern nu ar fi existat niciodată miracolul economic al Coreii de Sud cu toate „Samsung-urile”, „Daewoo-urile” sale şi cu multe altele. Alternativă era nu o pace proastă, ci foame şi GULAG pentru o jumătate din populaţie.

Poţi auzi că sancţiunile nu sunt o soluţie pentru problema dată, aşa cum ele oricum nu-l influenţează pe Putin. De aceea trebuie să fie continuat dialogul politic. Despre ce să se dialogheze, dacă nici sancţiunile măcar nu influenţează, iar Rusia merge în ofensivă? Nici măcar ridicol nu este, prea aminteşte aceasta de Panikovski din „Viţelul de aur”, când acela zice: „Tăiaţi, Şura, tăiaţi!”... Reiese că, din câte exclamă cei de stânga şi de dreapta europeană, „suntem obligaţi să nu admitem apariţia unei noi «cortine de fier» în estul Ucrainei”.

Alegerea între „cortina de fier” şi kantiana „pace eternă” este într-adevăr simplă – ar fi drăguţ dacă Europa ar avea aşa o posibilitate, dar ea, din păcate, nu există. În schimb, avem istoria, iar ea ne învaţă că acea „cortină de fier” a fost lăsată nu de Occident, ci de URSS, când, de fapt, în 1947 aceasta a interzis Cehoslovaciei să accepte Planul Marshall propus de SUA. Cortina a fost coborâtă pentru ca nimeni să nu poată fugi din „lagărul păcii şi al socialismului”, nici cu spiritul şi nici fizic. Churcill, în discursul său de la Fulton, a dat doar o denumire figurată acestui fenomen, care deja exista şi a propus o singură soluţie la acesta.

La vest de „cortina de fier” se trăia, apropo, nu mai bine decât la est de ea, de unde atunci la cei de stânga o frică atât de mare de ea? Eronată până la ridicol este acea încredere a unor gânditori populişti de dreapta care cred că regimul lui Putin duce o cruciadă împotriva societăţii occidentale decadente, care este afectată de lipsa de credinţă şi de spiritualitate, adică în numele idealurilor religioase călcate în picioare. Cam de aceeaşi manieră erau în anii ’30 ai secolului trecut simpatiile unor democraţi creduli din Occident pentru regimul stalinist canibalic: adică, desigur, toţi avem neajunsuri, dar, în general, în timpul lui Stalin a trăi este mai uşor, mai vesel.

Discursurile propagandiştilor de la Kremlin despre „valorile creştine”, despre cavalerul în haină albă Putin, care a venit ca un Sfânt Gheorghe să răpună pe liberastul din Vest în inimă, ca pe un dragon din basme, aceste discursuri ţintesc spre actualii fundamentalişti ai creştinismului. La o analiză mai atentă, societatea contemporană din Rusia este infinit de departe de aceea ce se numeşte „valori creştine”, dacă, desigur, nu ne limităm la aşa stereotipuri de suprafaţa ca mersul conducătorului la biserică de sărbători şi sărutatul mâinii vlădicilor. Creştinilor conservatori le sunt apropiate concepte ca protecţia familiei şi a vieţii zămislite, separarea bisericii de puterea laică. La toţi aceşti indicatori, societatea rusă rămâne în urma Occidentului: natalitate este mai mică, statistica divorţurilor cu mult mai mare, iar avorturile, în general, sunt considerate drept un mijloc eficient de contracepţie.

Ce interes poate exista faţă de om acolo unde este divinizat statul? Căci anume omul şi nu statul a fost partener al lui Dumnezeu la încheierea Legământului. În fine, însuşi mitul despre Putin ca un Attila contemporan este mai degrabă exprimarea unor deziderate drept o realitate. Propaganda de la Kremlin, nu mai am cuvinte, a lucrat la crearea unei imagini cumulative: un viteaz, stăpânitorul tigrilor şi liderul cocorilor siberieni, dar fiţi de acord, factura este alta. Şi vocea nu este destul de bas şi gură de aur nu prea este şi nervii îi cam cedează des. Oare un bărbat de stat va plânge la sunetele imnului, pe care le aude şi de două ori pe zi, acesta fiindu-i specificul slujbei?

Cred că nici cuvintele lui Mihalkov şi nici muzica lui Alexandrov nu au stors din preşedinte aceste picături sărate şi preţioase, ci o idee rătăcită despre existenţa trecătoare a omenirii. El nu este un bărbat la prima tinereţe, a păşit oricum spre un al şaptelea deceniu şi ce are în spate, dacă să o luăm, de fapt? Uniunea Sovietică nu mai e şi nici nu se prea anunţă. Nu a creat o şcoală, elevii au fugit. Jumătate de viaţă a robit ca un sclav pe galere. În rezultat nu există nimeni care să-i poată urma la putere. Iar Annuşka, se zice, tocmai a şi vărsat uleiul.

XS
SM
MD
LG