Linkuri accesibilitate

România a văzut multe şi e greu de crezut că ar mai putea exista ceva atât de grav care să compromită pe cineva când compromisul a devenit principala atitudine publică

Deşi plecat într-un turneu peste ocean să mai culeagă nişte trofee fotografice la Adunarea Generală ONU, să-i vadă toţi prima doamnă şi să guste, peste rând, din platoul cu bunătăţi prezidenţiale, Victor Ponta a avut câteva gânduri bune şi pentru cei de-acasă. Criptic, el le-a transmis agenţilor acoperiţi de pe scena publică „să se elibereze”. Era o reacţie la gestul unui jurnalist de televiziune de a se deconspira senzaţional şi în direct ca fost ofiţer sub acoperire.

Această deconspirare are o istorie cu tâlc într-o ţară de conspiraţi. Pentru a-şi plasa muşteriul pe un loc fruntaş în cincinala întrecere prezidenţială, Traian Băsescu a ameninţat că îi va dezbrăca pe toţi, să-i vadă electoratul cu toate beteşugurile. Fiecare a înţeles cum a putut ideea de dezbrăcare în grup, numai că preşedintele vrea să-i facă să se dezbrace singuri. În special fostul ofiţer sub acoperire care ar candida la Cotroceni. Probabil că nu se referea la Viorel Cataramă care a renunţat la candidatură pentru a-l sprijini pe Cristian Diaconescu. Nici la acesta, deşi avea ştate vechi în Ministerul de justiţie şi nici la Teodor Meleşcanu, jurist şi el, diplomat cu ştate vechi la DIE, şef al Serviciului de Informaţii Externe care, chipurile, pentru a nu încălca legile, a delegat pe alţii să-i strângă semnături şi a păstrat secretul până în ultima clipă, anunţându-şi apoi demisia şi candidatura la Cotroceni. Aşadar, pe vremea când se ridicase gradul de alertă europenă pe marginea conflictului ucraineano-rus şi a ameninţărilor teroriste, şeful spionilor, pensionabilul Meleşcanu, punea în mişcare o reţea de interlopi politici să-i adune semnături, concepea un program politic (reciclându-l oare pe cel al Alianţei pentru România?) şi adopta scheme de campanie electorală. Care o mai fi definiţia trădării?

Oricum, spunea preşedintele, dacă ar ajunge la Cotroceni, politicianul cu pricina ar răspunde la o dublă comandă şi ar avea, prin urmare, şefi şi agende secrete. Traian Băsescu a transmis acest mesaj chiar prin intermediul emisiunii jurnalistului de mai sus, la un post de televiziune transformat în vârful de lance mediatică a tuturor oamenilor preşedintelui. (Proprietarul însuşi, om cu o lungă istorie secretă, ar trebui „să se elibereze” şi el în direct.) Preşedintele a mai spus ceva: să facă un pas înainte şi jurnalistul din serviciile secrete al cărui nume începe cu T. Să se demaşte. Şi Robert Turcescu s-a executat.

Scenariul aminteşte de marile demascări şi înfierări publice ale turnătorilor la Securitate din primii ani de preşedinţie ai lui Traian Băsescu. A fost momentul în care a scăpat de câţiva politicieni incomozi, idioţi utili discursului anticomunist prezidenţial. Dispariţia Monei Muscă, pentru a da un exemplu, a blocat, în mod paradoxal, legi importante pentru lustraţie şi demantelarea resturilor securistice care dominau scena publică, dar a oferit argumente implicite gesticulaţiei anticomuniste a lui Traian Băsescu, care se despărţea melodramatic de propriul trecut încă de la confruntarea electorală cu Adrian Năstase.

Mare amator de bârfe şi indiscreţii, posesorul unui tezaur de bileţele roz şi scrisori pierdute, preşedintele a stabilit mereu relaţiile de putere pe baza informaţiilor secrete pe care le avea despre adversar. El însuşi a întreţinut legături primejdioase cu serviciile secrete comuniste, dosarul său de Securitate dispărând în ceaţa discursurilor anticomuniste. A flirtat cu oamenii fostei poliţii politice, iar în anturajul său a avut mereu protejaţi cu ştate vechi în beciurile puterii comuniste. Unii dintre ei i-au jalonat chiar cariera profesională cu momente de neuitat, ceea ce îi face şi mai preţioşi. Preşedintele i-a tras după el prin diferitele demnităţi publice, dându-le pe mână pâinea albă şi cuţitul bine ascuţit. Şi-a transformat armata secretă într-o armă politică, folosind-o în mod democratic pe toată lumea: apropiaţi şi îndepărtaţi, tovarăşi de drum şi simpli traseişti politici. A dat jos miniştrii pe care nu-i putea suporta, a scos de pe scenă politicienii care-l incomodau, a obţinut majorităţi politice prin negocieri care miroseau a şantaj.

E drept că România a văzut multe şi e greu de crezut că ar mai putea exista ceva atât de grav care să compromită pe cineva când compromisul a devenit principala atitudine publică, prezentată ca o virtute. Dar poate că durerea pe care ar pricinui-o deconspirarea secretului bine ascuns al unei hibe biografice îi convinge pe toţi că mai bine iau analgezice şi suportă decât să facă operaţie. Degringolada şi haosul stârnit de discuţia pe marginea ofiţerilor infiltraţi sunt o dovadă că, la nivelul percepţiei publice, deşi cruciale într-o perioadă de insecuritate externă şi de tulburări interne, când ameninţările asimptomatice asimetrice ale terorismului ţin prima pagină, serviciile secrete îşi păstrează, cel puţin simbolic, legătura cu poliţia politică. Evenimentele recente par să întărească această percepţie. Modul în care se scrie agenda publică seamănă cu o operaţiune de intoxicare integrată la care participă mai multe servicii într-un scenariu a cărui anvergură nu o putem decât bănui deocamdată.

Pe cine afectează ampla operaţiune de intoxicare? Nu e greu de descoperit. Prizonierii televiziunii de consum se vor fi obişnuit cu dezbrăcările indecente ale vedetelor de tabloid şi o dezbrăcare în plus nu-i clinteşte din zona de confort personal şi moral, însă ceilalţi, care se sprijină încă pe ideea de valoare, de adevăr, de sacrificiu, cei care încă mai investeau speranţă şi încredere în presă şi în arhanghelii săi, au fost cutremuraţi profund. Autodemascarea jurnalistului, aşa de operetă cum a fost, cu documente şapirografiate şi prefabricate, cu fluturaşi de salariu şi lacrimi în colţul ochilor, a transformat studioul de televiziune din confesional în sală de autopsie şi a confiscat atenţia generală pentru multe zile, demonstrând, dacă mai trebuia, că teama arhetipală faţă de serviciile secrete ne păstrează vigilenţi, dar şi că cea mai bună reţetă a dezamăgirii trebuie să conţină şi o bună doză de amăgire.

Basmul fantastic al lui Robert Turcescu are rădăcini istorice. Deşi şchioapă şi stridentă, autodemascarea a stârnit fantezia colectivă, făcând din jurnalist un agent implicat în operaţiuni secrete de manipulare a opiniei publice. Alături de el, şi alţii, cărora le cere, cu o ambiguitate care face să fileze luminile din platou, să se despovăreze, să-şi recunoască dubla comandă. Act ratat? Chiar şi-aşa a nimerit la ţintă: presei i s-a reproşat în ultimii ani că s-a comportat ca un serviciu secret de influenţă politică, economică şi socială. A publicat dosare confidenţiale, interceptări din cazuri aflate la procuratură sau în portofoliul judecătorilor. A făcut şi desfăcut regii de carton. Patronii de presă înşişi au avut legături incestuoase cu sistemul care i-a creat, clădindu-şi imperiile mediatice cu banii serviciilor secrete. S-au bucurat de înaltă protecţie şi discreţie, continuând să facă pe câinii de pază ai democraţiei cu adversarii care dădeau cu băţul prin gard.

Mărturisirea publică a beteşugului originar devine doar un exorcism publicitar, o tulburare a apelor care scoate la suprafaţă peştii de mare adâncime. Niciun serviciu secret nu are voie şi nu s-ar coborî să-i confirme declaraţiile. Căinţa jurnalistului este un exerciţiu de o moralitate dubioasă şi fără consecinţe practice, nici măcar penale. În schimb scenariul candidatului prezidenţial fost ofiţer care să fi lucrat în justiţie lansat de preşedinte şi preluat cu atâta aplicare de locotenenţii săi secreţi din presă (dramoleta jurnalistului confirmă din plin această ipoteză) nu-i dezavantajează decât pe doi dintre candidaţii la preşedinţie: primul ministru Victor Ponta, fost procuror şi câine de luptă al lui Adrian Năstase, şi Monica Macovei. Însă doar bazinul electoral al ultimei ar putea fi tulburat de această bănuială. De celălalt contracandidat cu şanse, Klaus Johannis, se ocupă justiţia şi zelosul şef al Agenţiei pentru Integritate. Publicul lui Victor Ponta, însă, reprezentat de o Românie îmbătrânită şi dependentă de opiul propagandistic, consideră că serviciile secrete sunt pline de patrioţi, că Ceauşescu a fost un preşedinte bun, cel puţin în primii zece ani de dictatură, că pentru a ne reîntoarce în trecut e nevoie de continuitate şi cine ar putea să asigure continuitatea lui Traian Băsescu, admiratorul lui Ceauşescu şi Ion Antonescu, decât Victor Ponta, admiratorul Partidului Comunist Chinez şi al lui Che Guevara? În mod ironic, România celui care se lăuda că a reuşit să controleze serviciile secrete este obsedată de gândul la eterna reîntoarcere a foştilor agenţi secreţi. Traian Băsescu ar putea spune, şi el, că a fost înfrânt de servicii, ca să stârnească simpatia publicului, dacă nu ar fi el însuşi unul dintre agenţii secreţi de influenţă şi dacă aceste temeri nu i-ar fi folositoare din punct de vedere electoral. Dacă „s-ar elibera” toţi agenţii secreţi plasaţi în funcţii-cheie, cum cerea primul-ministru, ar dispărea mare parte din clasa politică, iar guvernul s-ar autodizolva. Dar probabil că şi eliberarea, dacă s-ar produce, nu ar fi un exerciţiu de sinceritate, ci o altă diversiune.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG