Linkuri accesibilitate

Trebuie să crezi în puterea rugăciunii, în eternitatea şi minunile candidaţilor care scot apă din piatra seacă a discursului politic, în filiaţia lor divină.

După ce şi-a lovit adversarii peste picioare şi peste mâinile întinse a împăcare, după ce i-a umilit făcând publice înregistrări confidenţiale şi informaţii secrete, după ce a lansat direct sau prin aghiotanţii de presă zvonuri şi legende urbane, Traian Băsescu a cedat şi a semnat Legea pentru reducerea constribuţiilor la asigurările sociale. Cea mai bună muză a fost sondajul de opinie publică în care preşedintele cade sub limitele de eroare. Alături de el, partidul la care a pus umărul din greu şi candidata lui preferată. Rochiile acesteia se scurtează proporţional cu scorul din sondaje, dar n-o ajută în munca de partid nici poza de familie cu iepuraşii Playboy, nici cele făcute la un mititel cu târgoveţele din Pleşcoi. Obişnuiţi să considere că, odată cu apariţia muzelor, din spumele politicii se nasc şi metaforele, comentatorii cred că aceste poze fac aluzie la iepurii care bat câmpii electorali, să atragă voturi şi la scurta speranţă de viaţă a mititeilor din talciocul politic.

Preşedintele a semnat legea reducerii cu cinci procente a contribuţiilor la asigurări tunând şi fulgerând din Olimpul său. E preocupat de impactul bugetar de o zecime de procent şi de modul în care vor fi colectaţi banii. O preocupare nouă, pe care nu a avut-o acum cinci ani când, după ce n-a mai putut nega criza, a anunţat marile reduceri de salarii şi ajutoare sociale. Punea sub control metastaza bugetară, după cum îi caracteriza el pe angajaţii la stat. Pentru a legitima dramaticele tăieri salariale, a invocat autoritatea Fondului Monetar Internaţional şi presiunea financiară a crizei. Decizia, după cum s-a văzut, a dus şi la indexarea cu mai multe zerouri a salariilor privilegiaţilor, compensând pierderile clienţilor de partid. Atunci au înţeles alegătorii la cine se referea Traian Băsescu pe când spunea în campanie: Să trăiţi bine! De asemenea, îngrijorarea de ultimă oră a preşedintelui este o preocupare luxuriantă şi pur teoretică într-o ţară în care economia subterană, evaziunea fiscală, licitaţiile trucate şi corupţia înseamnă aproape o treime din Produsul Intern Brut, conform analizelor Comisiei Europene. Adică vreo 50 de miliarde de euro. România ar fi, zice-se, pe locul doi la nivel european în ceea ce priveşte evaziunea fiscală. A asudat din greu, având competitori de soi. Şi s-ar părea că ultimele formule guvenamentale, care au primit binecuvântarea lui Traian Băsescu, au fost decisive pentru a stabili această performanţă.

Chiar dacă se răsteşte la iniţiatorii ei prin camerele de filmat, preşedintele a semnat legea, punând o frână discretă la cotitura către ultima turnantă a campaniei electorale, pentru că ştie că nu mai poate cenzura fără explicaţii sau motive serioase deciziile guvernamentale. Poate de aceea nici nu s-a putut împotrivi eficient hotărârii de a stinge datoriile celor care au primit pensii şi alocaţii mai mari, chiar dacă modalitatea prin care le-au obţinut a fost penală. Nici deciziei de reeşalonare a plăţilor bancare nu i-a putut pune piciorul în prag. Şi nici nu s-a străduit pentru a nu-şi accelera căderea de popularitate. Dar şi pentru că a folosit el însuşi cu multă stăruinţă şi eficienţă aceste metode.

România a fost nu doar laboratorul ingineriilor financiare, ci şi al celor sociale. Alegătorului i-a intrat în sânge că atunci când se aprinde beculeţul roşu sub sigla partidului, tătuca îi umple traista cu merinde, să-l ţină ocupat până la stabilirea algoritmului politic majoritar. Traian Băsescu ştie că unei populaţii care a postit ani de zile aşteptând momentul pomenilor electorale nu-i poate spune să-şi pună pofta în cui. S-ar putea să-l înghită de foame cu tot cu locotenenţi şi escortă. El însuşi le promitea alegătorilor că va umple Piaţa Victoriei de ţepe, ca platourile de mititei înţepaţi cu scobitori ai candidatei sale. N-a fost să fie. Şi n-a făcut-o nici Victor Ponta, care i-a substituit cât a putut pe corupţii lor cu ai lui, ba chiar i-a păstrat pe unii cu chimia potrivită să corodeze vreun buget ministerial, semn că are gânduri prieteneşti, ceea ce spune multe despre pactul de coabitare semnat de cei doi şi despre greaua moştenire de dublă contabilitate primită de la oamenii lui Traian Băsescu.

Pentru a-şi descărca nervii şi fulgerele, preşedintele preferă să spună că ministrul Fondurilor europene este un băiat de discotecă, adică un pierde-vară, obişnuit să cheltuiască sume absurde pe băuturi cu umbreluţă şi că ministrul economiei este iresponsabil pentru că s-a scuturat de obligaţia de a crea locuri de muncă, afirmând că e o piaţă liberă şi că, pe o piaţă liberă, ocuparea forţei de muncă este o decizie privată, patronală. (E drept că în cazul ideii reeşalonării ratelor la bancă nu a funcţionat aceeaşi logică, deşi era acelaşi ministru, dar cine se mai aşteaptă la logică în plină campanie electorală?) Traian Băsescu a invocat sumele de bani care urmează să vină de la Uniunea Europeană pentru proiecte de infrastructură. El spune că materializarea lor cere mână de lucru, pe care guvernul ar trebui s-o furnizeze, creând astfel locuri de muncă. Uită (sau se preface) că banii europeni i-au făcut mereu fericiţi doar pe clienţii partidelor la putere. Nu altfel au procedat miniştrii PDL care au făcut scamatorii la scenă deschisă cu banii europeni scoşi evantai din conturile ministeriale, spălaţi prin licitaţii trucate şi transformaţi peste noapte în vile, maşini şi conturi personale. Însăşi preferata preşedintelui are de dat socoteală pentru multe miliarde de euro care s-au topit de plăcere în sacoşele ei de firmă pe vremea când era ministru. Adriean Videanu, o altă clonă a preşedintelui, la primărie, la guvern şi în viaţa de partid, a bântuit fondurile europene până le-a speriat. În scenariul optimist, în ultimii şapte ani fondurile europene ar fi trebuit să producă locuri de muncă pentru tot poporul. Însă nu au dat de lucru decât maşinilor de numărat bani şi croitorilor care au făcut buzunare mai mari, să astâmpere foamea posesorilor.

Însă preşedintele ştie că omul care i-a forţat pe români să trăiască bine înjumătăţindu-le salariile nu poate să le interzică astăzi o găleată de oxigen, chiar dacă e electorală. Discursurile protecţioniste şi paternalismul catifelat al dezmierdărilor electorale sunt o constantă a campaniilor politice. Puţini riscă să fie nepopulari, să trezească la viaţă monştrii care dormitează în imaginarul colectiv. Poate doar cei a căror speranţă de viaţă politică este cât a musculiţei de oţet şi nu vor decât să-şi treacă în CV efortul. Pare a fi cazul Monicăi Macovei care a lansat tema, legitimă de altminteri, a rolului şi locului religiei într-un stat secular. Ea susţine că religia nu are dreptul să facă prozelitism pe banii statului şi în şcolile acestuia. Ar fi ca o campanie politică plătită cu mită bugetară. Un discurs sinucigaş pentru o ţară în care genoflexiunile morale şi spirituale sunt sportul majoritar. Nu e de mirare că încercările Monicăi Macovei de a se contopi cu electoratul în excursiile la metrou sau prin pieţe nu pun în mişcare decât stafful de campanie. Alegătorii îşi fac cruce şi schimbă trotuarul. Candidata nu-i tămâiază suficient.

Dar Traian Băsescu a eliminat-o demult din cursă. O consideră o trădătoare care vrea să ajungă la Cotroceni din carierism, nu ca el, din sacrificiu şi devotament. Preşedintele jucător îşi joacă banii pe cartea naţionalismului şi a grupurilor de interese. Consideră că omul liberalilor pentru Cotroceni este alunecos, că tăcerea sa îi ascunde nu înţelepciunea ci golul sufletesc, că este un robot al intereselor lui Dan Voiculescu. Discret, îi lasă pe apropiaţii săi să dezgroape de la naftalină certificatul acestuia de botez, actele de proprietate şi să stâlcească uşor numele Johannis, parcă pentru a scoate neamţul din el la vedere.

Toţi au trecut prin malaxorul preşedintelui. Poate din plictiseală sau înfricoşat de Judecata de Apoi a propriului mandat nu s-a lăsat până nu i-a făcut pe toţi candidaţii după chipul şi asemănarea lui. Joaca lui Traian Băsescu de-a Dumnezeu, făcând şi desfăcând alianţe şi regi, nu e nouă. Ceauşescu se considera în sinea sa tatăl multilateral dezvoltat al poporului iar lui Ion Iliescu, cu mentalitatea sa de despot luminat, îi plăcea să dea cu biciul şi cu fulgerul din bezna guvernării sale. Comportamentul politicienilor materializează strălucit o altă faţă a cezaropapismului, evidentă cu precădere în timpul campaniilor electorale, când te îndeamnă cu toţii să crezi şi să nu cercetezi. Astfel că trebuie să crezi în puterea rugăciunii, în eternitatea şi minunile candidaţilor care scot apă din piatra seacă a discursului politic, în filiaţia lor divină. Nu întâmplător parte însemnată din discursul politic se leagă de biserică şi credinţă. Nu doar pentru că acestea sunt considerate nişte declanşatori emoţionali cruciali, ci şi pentru că actorii politici se identifică prin discursuri şi comportament cu personajele mesianice şi suprapământene pe care le evocă. Iar dacă n-au fulgere, fură de la contracandidaţi sau folosesc unele de lemn, că la televizor nu se observă.

XS
SM
MD
LG