Linkuri accesibilitate

Actul fondator NATO și puterile unui secretar general al Alianței


Premierul rus Dmitri Medvedev şi premierul norvegian Jens Stoltenberg în Marea Nordului, în timpul Summitului Barents, 4 iunie 2014

Premierul rus Dmitri Medvedev şi premierul norvegian Jens Stoltenberg în Marea Nordului, în timpul Summitului Barents, 4 iunie 2014

Fostul secretar general Javier Solana publicase un pamflet intitulat „50 de motive de a respinge NATO”.



Atunci când a fost creată, în 1949, NATO, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, s-a bazat, în tratatul său fondator, pe ideea unei apărări comune, credibile și eficiente.

Pentru asta, articolul 5 al Tratatului specifica: „Părțile convin că un atac armat impotriva uneia sau a mai multora dintre ele, in Europa sau in America de Nord, va fi considerat ca un atac impotriva tuturor si, in consecinta, daca se va produce un asemenea atac armat, fiecare dintre ele își va exercita dreptul sau individual sau colectiv la autoaparare.”

Articolul 5 a fost menționat doar în momentul atacurilor teroriste de la New York din 2001 și anul trecut de catre Turcia, sub formă preventivă, in momentul începerii războiului civil din Siria, insa niciodată de catre o țară europeană.

Multi analisti si politicieni au atras atenția in ultimii ani că NATO e pe cale de a-si pierde vocatia si sensul, mai ales in urma diminuării din ce ce in ce mai accelerate a bugetelor militare in țările europene ale Alianței. Unele țări cheltuiesc abia 1% din bugetul lor pentru apărare, față de un minimum de 2% cerut si recomandat de Statele Unite.

O mențiune aparte o merită funcția secretarului general. Noul secretar general al NATO este fostul premier al Norvegiei Jens Stoltenberg, care îl va înlocui pe actualul secretar general, danezul Anders Fogh Rasmussen. Numirea socialistului norvegian Jens Stoltenberg în fruntea structurilor civile ale Alianței a surprins atunci când a fost decisă în primăvară, întrucât el e văzut ca un politician extrem de moderat și mai degrabă filo-rus. Numirea lui se explică însă prin considerente strategice.

Statele Unite voiau să evite ca importanta funcție, rezervată obligatoriu unui european, să fie o parte a negocierilor pentru înaltele posturi din UE, negocieri între statele membre care de altfel nu s-au încheiat și care ar fi fragilizat o alianță al cărei prestigiu este deja diminuat.

Secretarul general trebuia însă în mod obligatoriu să fie un european. Incă de la fondarea Alianței, s-a decis o dată pentru totdeauna că liderul politic al Alianței, secretarul general, va fi intotdeauna un civil european, în vreme ce șeful militar va fi un american.

Numirea norvegianului Stoltenberg, în ciuda portretului său de politician stângist, nu trebuie însă să surprindă. In cazul numirii spaniolului Javier Solana în 1995, surpriza a fost și mai mare. Solana fusese un mare adversar al Alianței și al Statelor Unite, se aflase anterior pe lista americană a persoanelor subversive și publicase chiar un pamflet intitulat "50 de motive de a respinge NATO”. Solana a fost însă liderul NATO în momentul intervenției în Kosovo, când s-a dovedit un excelent diplomat.

De altfel, asta e principala calitate a unui secretar general: el nu definește politici și strategii militare, ci este mai degrabă un diplomat care trebuie să știe să negocieze atât cu terțe țări (de pildă Rusia), cât și între membri, ca în cazul eternelor negocieri pentru a păstra echilibrul între Grecia și Turcia.

XS
SM
MD
LG