Linkuri accesibilitate

Disensiuni în Grupul de la Vișegrad


Premierii țărilor din Grupul de la Vișehrad și secretarul general al NATO Anders Fogh Rasmussen la conferința de securitate Globsec, Bratislava, 15 mai 2014.

Premierii țărilor din Grupul de la Vișehrad și secretarul general al NATO Anders Fogh Rasmussen la conferința de securitate Globsec, Bratislava, 15 mai 2014.

Unele membre estice ale NATO se încăpățânează să nu vadă vreun pericol în intervenția Rusiei în Ucraina.

Țările Grupului Visegrad compus din Cehia, Polonia, Slovacia și Ungaria au descoperit cu ocazia crizei din Ucraina că au puncte de vedere divergente, care împiedică Europa să acționeze hotărât față de Rusia. Analiza corespondentului Europei Libere Robert Coalson este prezentată în rezumat de Alexandru Eftode.

Președintele Cehiei, Milos Zeman a cauzat un schimb de cuvinte răstite cu ministrul de externe suedez, Carl Bildt, săptămâna trecută, la summit-ul NATO din Țara Galilor, când a declarat că Praga nu a văzut încă dovezi clare ale intervenției Rusiei în Ucraina.

„Președintele Zeman ar trebui să-și întrebe proprii oameni”, a spus în replică Bildt. „Nu știu dacă Cehia are un serviciu de informații. Dacă are, ar trebui să-l întrebe”, a declarat ministrul suedez.

Ciondăneala a scos la iveală un lucru care i-a surprins pe mulți în Occident: acela că unele membre estice ale NATO se încăpățânează să nu vadă vreun pericol în intervenția Rusiei în Ucraina și în atitudinea belicoasă a Moscovei în general.

Divergențele trec chiar prin sânul unei organizații regionale, Grupul Visegrad, care trebuia să fie foarte omogenă.

Membrele grupului Cehia, Polonia, Slovacia și Ungaria susțin de multă vreme că ar fi foarte asemănătoare între ele și chiar distincte de celelalte țări europene datorită unor experiențe istorice și civilizaționale comune. Grupul înființat după prăbușirea comunismului insistă de mult că dorește să contribuie la construcția unei arhitecturi de securitate europene bazate pe cooperare și coordonare între instituțiile europene și transatlantice.

Dar grație evenimentelor din Ucraina tocmai în Grupul Visegrad s-a descoperit prăpastia cea mai mare, de la o Ungarie prietenă cu Kremlinul, la o Polonie alarmistă. Acest lucru împiedică și cooperarea, și coordonarea și în cadrul instituțiilor europene, și în cadrul celor transatlantice în vederea unui răspuns unit față de acțiunile Moscovei.

Marian Majer este cercetător superior pe probleme de securitate și apărare la Institutul de Politici Central Europene de la Bratislava:
„Criza ucraineană ne-a arătat că gândirea strategică și percepția pericolelor sunt diferite în aceste țări, iar în unele argumentele economice prevalează asupra argumentelor strategice și asupra unei viziuni pe termen lung despre viitor”.

Edward Lucas, editor superior la revista britanică „The Economist” și autorul cărții „Noul Război Rece: Rusia lui Putin și Amenințarea pentru Occident” explică și cum anume se împart cele patru țări ale Grupului Visegrad:
„Polonia este de departe liderul incontestabil al lumii excomuniste. Dar în rest tabloul este diferit. Slovacia părea să fi adoptat inițial chiar un fel de linie pro-Putin, sau cel puțin o linie anti-sancțiuni. Și cehii, mai ales Zeman au adoptat o linie, după mine, la fel de jalnică. Iar premierul ungur Orban este cel mai rău dintre toți – respinge explicit principiile democrației liberale pe care restul Europei le consideră normale. Cred că aceasta ridică un mare semn de întrebare în legătură cu ideea unui Visegrad care ar fi actor geopolitic sau diplomatic”.

Diversitatea punctelor de vedere este cu atât mai surprinzătoare, cu cât toate cele patru țări s-au confruntat cu diferite forme de agresiune sovietică directă între 1939 și 1968. Lipsa de unitate printre țările grupului Visegrad mai contrastează strident cu poziția unită a celor trei țări baltice.

Unii, găsesc explicația în poziția geografică liniștitoare a Ungariei, Slovaciei și Cehiei, care le-ar da impresia că nu există amenințări directe la adresa securității lor și ar face ca argumentele economice să tragă mai greu la cântar. Alții explică acest comportament prin lupta politică internă între partide. Nu este deloc limpede, spun ei, în ce măsură populația din grupul Visegrad, cu excepția Poloniei, sprijină într-adevăr poziția adoptată de guvernele lor față de Rusia.

În Cehia, de exemplu, fostul ministru al Apărării, Alexandr Vondra amintește că, împreună cu alți intelectuali din Europa Centrală și de Est, a adresat în 2009 o scrisoare deschisă administrației Obama din Statele Unite, avertizând că regiunea poate înceta să mai fie o „voce pro-atlantică în Uniunea Europeană” sub presiunile unei Rusii „revizioniste” care „urmărește o agendă de secol 19 cu tactici de secol 21”.

Rusia „folosește mijloace ascunse ale războiului economic, de la blocade energetice și investiții motivate politic, până la mituire și manipulare prin presă pentru a-și promova interesele în Europa și a zdruncina orientarea transatlantică a Europei Centrale și de Est”, se spunea în scrisoare.

La acea vreme, Occidentul se lupta cu criza economică, iar administrația Obama era fidelă politicii de „resetare” a relației cu Rusia. Scrisoarea a fost etichetată drept punct de vedere „neoconservator”.

Astăzi, Vondra spune că, recitind-o, n-ar schimba nici un cuvânt din ea. Predicțiile negative s-au îndeplinit, iar cele șase recomandări pe care le făcuseră autorii ei, ar rămâne valabile.

Edward Lucas de la „The Economist” este de acord că scrisoarea din 2009 a fost profetică:

„Cred că scrisoarea s-a confirmat. Au avertizat că Alianța Nord-Atlantică nu există de la sine și, într-adevăr, lucrurile s-au înrăutățit de atunci. Privind în urmă, resetarea relației cu Rusia nu a adus cine știe ce, iar câștigurile au fost temporare. Pagubele aduse alianței sunt adânci și, mă tem, sunt chiar permanente. Ceea ce vedem, este un fel de eră post-atlantică”.

XS
SM
MD
LG