Linkuri accesibilitate

Ziceam că l-am cunoscut personal. Dar ce fel de cunoştinţă să fi fost aceea, dacă ne-am întâlnit, faţă-n faţă, doar de vreo două ori, în rest îl vedeam de la distanţă—sus, în prezidiu, ca mare demnitar ce era. Şi, totuşi, au fost destule acele puţine clipe de apropiere, simple contacte umane, ca să simt şi să descopăr un om deosebit, cu un suflet cald, deschis, cu o rostire ce te încânta...

Venit student la Universitate, aveam în anii mai mari câţiva consăteni, printre care Grigore Pancenco, fiul unui mare activist din satul meu, membru în celebra troică, cea care trimisese în anii deportărilor staliniste pe atâţia oameni la chinuri şi moarte, iar printre aceştia şi pe bunelul meu Andrei Ciocârlan şi fiul lui Saşca, de nu s-au mai întors niciodată...Acel Grişa Pancenco, în 1941 a plecat cu frontul spre răsărit, iar în 1943 a fost paraşutat în spatele frontului german pentru activităţi de spionaj şi gherilă.Pe scurt, partizani. Anume el, ţin minte, a venit după război la noi în şcoală, ca să reînfiinţeze organizaţia comsomolistă, să facă agitaţie pentru Universitate... Ei bine, ca unii ce activaseră ca partizani se întâlneau cu anumite ocazii şi, iată, la una din acele petreceri ale lor Grişa m-a invitat şi pe... mine. Acolo, stând într-un colţ, i-am auzit amintindu-şi despre faptele lor de luptă şi vitejie...

(Dar să vedeţi care a fost motivul acelei bizare invitaţii...De fiecare dată, cum numai luam bursa, cei doi consăteni ai mei mai vâstnici, mi-o şi luau mai toată(cu împrumut,desigur) pentru că ei demult o bătuseră la tălpi pe a lor, iar aici le sfârâia gîtlejul, ca unii care , ca toţi soldaţii ruşi, întreg războiul l-au purtat cu şi numai cu băutură!)

Printre cei adunaţi în acea locuinţă, că era la o casă privată—la o femeie, fostă şi ea în acel grup de partizani -- era, la sigur, şi Anatol Coropceanu, numai că eu ,pe atuncea, nici nu auzisem de el.

Iar întâlnirea adevărată, faţă-n faţă, precum ziceam, s-a produs mult mai târziu, pe când activam la redacţia revistei literare NISTRU, iar Domnia Sa era în funcţia de ministru adjunct al culturii. Ce mai! Ministru şi gata. Mă aflam în deplasare într-un raion, cu un coleg de la redacţie, în interes de serviciu, cazaţi la un hotel ca vai de el, când acel coleg îmi spune: ”Dar ştii că e aici, la hotel, şi Anatol Coropceanu?” Am fost foarte surprins de o atare veste. Era un nume! Era pe buzele tuturor. Mare şef! Şi nici nu ştiu cum s-a întâmplat, că înainte să-mi revin din acea stare, l-am şi văzut aşezându-se pe un scaun, alături de noi, la masa noastră de afară, pe terasă, şi pornind o discuţie despre scriitori, cărţi, literatură, ca şi cum ne-am fi cunoscut de când lumea, ca şi cum am fi reluat o veche dispută despre problemele intelectualităţii de creaţie, care erau multe şi încâlcite... Atunci, aş putea să afirm, a intrat în viaţa şi memoria mea, care l-a păstrat cu sfinţenie până astăzi... Anume aşa, aproape, pe un scaun, la acea masă de la un hotel provincial...

Iar cealaltă întâlnire, faţă-n faţă, a avut loc în ultimii lui ani de viaţă, atunci când a fost destituit din funcţia de vice preşedinte al Consiliului de miniştri responsabil pentru cultură, trecut la ministerul de justiţie, ajuns într-o stare sufletească foarte deprimată, văzând cum satrapul Bodiul distruge metodic tot ceea ce a fost edificat, cu atâta trudă şi dragoste de el, în domeniul culturii naţionale...

Era pe înseratele, mergeam pe stradela Fântânilor, apropo, aceea care avea să-i poarte ulterior numele, (probabil acolo îşi avea locuinţa), dânsul împreună cu soţia ieşise la o plimbare, ne-am întâlnit , ne-am salutat şi, îmi amintesc clar, ne-a adresat întrebarea: „Ce mai fac scriitorii?” Era după celebrul Congres trei, categorisit de CC-ul lui Bodiul ca unul naţionalist. De altfel, Anatol Coropceanu a fost printre cei ce au modelat acel eveniment istoric, care a ridicat în auzul întregii republici, dar pentru străinătate, problema limbii şi a alfabetului latin...

Când a venit vestea sfârşitului său tragic, absolut neaşteptat pentru cei care l-au cunoscut, apreciat şi chiar îndrăgit, dar programat în mod perfid de întreg sistemul opresiv de ocupaţie, acea veste a fost ca un cutremur, ca un fulger: „A murit Coropceanu!.. A murit Coropceanu!” –„Unde? Cum!?”se întreba lumea cu mare nedumerire...”Nu se poate...Nu e adevărat!” Dar aşa era... Şi să vedeţi ce funeralii i-au organizat marii mahări. L-au trimis la Academie, a fost expus acolo, în hol... Dar şi mai straniu, şi mai bizar era faptul că lumea se temea să vină să-şi ia rămas bun de la el... De la el, cel care ajunsese un fel de nomina odiosa...

Nu mai eram funcţionar la Uniune..Nici Uniunea Scriitorilor nu a binevoit, ca organizaţie, să-şi exprime condoleanţele în mod oficial... Am mers eu, unul singur, ca persoană particulară, ca să-mi iau rămas bun de la omul rar, eroul şi martirul care a fost Anatol Coropceanu...

XS
SM
MD
LG