Linkuri accesibilitate

Turcia este o „soft power”, care are nevoie de aliați pentru a acționa în zonele de care este interesată.

Hărțile imense de pe pereții Organizației pentru Cercetări Strategice Internaționale din Ankara scot în evidență rolul de punte pe care îl ocupă Turcia în geografia intercontinentală: între Europa și Caucaz, între Europa și Orientul Mijlociu și chiar între Europa și Rusia. Profesorul Selcuk Colakoglu, care conduce această organizație m-a primit în biroul lui ordonat și plin de cărți unde mi-a explicat că Turcia este o „soft power”, care are nevoie de aliați pentru a acționa în zonele de care este interesată și că din multe puncte de vedere neo-otomanismul, despre care vorbea charismaticul ministrul de Externe de la Ankara, ar însemna doar întărirea profilului Turciei în Balcani, Marea Neagră, Caucaz, Orientul Mijlocu.

Totuși în 2011 la aniversarea centenară a extremiștilor de la Vatra Turcească (Türk Ocaği), Ahmed Davutoglu promitea că „în următoarele decade Turcia va avea un rol conducător nu doar în Balcani” ci și în Libia, în statele africane și Orientul Apropiat unde își propune să aibă „o influență strategică din punct de vedere militar și politic”. Doi ani mai devreme, la Sarajevo, în Bosnia, șeful diplomației turce arăta care este scopul acestei noi ideologii în Balcani unde Turcia își dorește o cooperarea economică, politică și o armonie culturală „ca în perioada Otomană”.

„Turcia nu e capabilă să-și reia înfluența din perioada Otomană, nu doar fiindcă lumea s-a schimbat, dar și din cauză că Ankara nu dispune de resursele necesare pentru a fi o mare putere regională”, îmi spune fără regret Gokhan Bacik de la Universitatea Ipek din Ankara, care crede că Davutoglu nu a avut succes ca artizan al politicii externe: a promis probleme zero cu vecinii, dar acum după zece ani, Turcia are câte ceva de împărțit cu aproape fiecare stat din jurul ei. Bacik îmi desenează un cerc imaginar pe masă pentru a-mi arăta că în jurul țării lui sunt prea multe state eșuate, la sud Siria și Irak, la est Iran, la nord-est Georgia, Armenia și Azerbaidjan, iar la nord, în Marea Neagră, Rusia a transformat Ucraina într-o zonă complicată.

Pentru Turcia, acapararea Crimeei de către Rusia și amenințarea de a transforma din nou Marea Neagră într-un lac rusesc nu ridică deocamdată probleme. Selcuk Colakoglu, șeful Organizației pentru Cercetări Strategice Internaționale din Ankara îmi confirmă acest lucru: „relațiile cu Rusia sunt foarte intense și foarte pozitive. Turcia a rămas în aceiași termeni buni cu Rusia, chiar și după anexarea Crimeei, datorită necesităților economice comune și datorită canalelor la nivel înalt care au fost păstrate deschise, deși Turcia nu a recunoscut și nu va recunoaște niciodată anexarea Crimeei de către Rusia. În același timp Ankara a reușit să mențină o balanță echilibrată între aliații săi din NATO și UE și Rusia în această criza”.

Colakoglu recunoaște că din pricina dependenței de gazul rusesc-57 la sută din necesarul pieței turce este adus din Rusia-Turcia nu a putut face nimic nici atunci când Rusia a invadat Georgia în 2008, nici acum când a anexat Crimeea.

Două conducte gaz vin din Rusia: cea vestică prin Ucraina, România, Bulgaria spre Turcia și Blue Stream, care traversează Marea Neagră. Gazul rusesc nu poate fi înlocuit cu cel iranian, nu atât din cauza embargoului, de care Turcia nu s-a sinchisit niciodată prea mult, ci fiindcă „Rusia este un furnizor mai credibil, prețul gazului rusesc este mai mic decât cel iranian, iar Moscova este mult mai flexibilă în negocieri decât Teheranul”. Profesorul Colakoglu aduce în discuție necesitatea diversificării resurselor, o sarcină destul de grea pentru oficialii turci, pentru că gazul din Israel ar putea fi adus ușor, dar relațiile dintre cele două țări sunt înghețate, iar după ultimele conflicte în care Rusia și-a demonstrat puterea, Azerbaidjanul „a devenit destul de ezitant în dezvoltarea proiectelor energetice comune”.

Turcia rămâne astfel a doua cea mai mare piață de desfacere pentru gazul rusesc, după Germania. În același timp, Turcia nu a blocat interesele Rusiei la Marea Neagră și i-a dat voie să construiască gazoductul South Stream în zona sa exclusivă, un gest considerat de profesorul Colakoglu „extrem de important pentru consolidarea apropierii dintre Ankara și Moscova”; iar următorul proiect comun este centrala nucleară de la Mersin-Akkuyu, o investiție 100% rusească de 20 de miliarde de dolari. Peste 100 de studenți turci au fost trimiși la univerități rusești pentru specializări în ingineria nucleară pe cheltuiala Moscovei.

Dependența Turciei de gazul Rusesc a modificat, însă, în mod substanțial politica externă a Ankarei, care s-a situat în momente critice mai mult de partea Moscovei, decât a aliaților săi din NATO: la 1 martie 2003, Parlamentul turc a decis să nu autorizeze accesul trupelor americane spre Irak, în 2008 în timpul conflictului ruso-georgian s-a opus Operațiunii NATO „Active Endeavour” în Marea Neagră și a blocat intrarea în strâmtori a celor două nave-spital americane.

Există deci pericolul finlandizării Turciei, pentru a folosi termenul introdus în anii 1950 de Karl Gruber, șeful diplomației austriece, care a definit în acest fel rigorile impuse de Uniunea Sovietică în politica Externă a Finlandei.

XS
SM
MD
LG