Linkuri accesibilitate

Igor Pomeranțev: „Tărâmul Cernăuților respiră poezie”


La Festivalul de poezie din Cernăuţi, septembrie 2012

La Festivalul de poezie din Cernăuţi, septembrie 2012

Interviu cu unul din organizatorii Festivalului de poezie Meridian Czernowitz, editorialistul de la Radio Svoboda, Igor Pomeranțev, care a copilărit la Cernăuți.

În prima săptămână a lunii septembrie în orașul Cernăuți are loc Festivalul de poezie Meridian Czernowitz. Evenimentul, devenit deja tradiţional, a fost gândit ca un forum de poezie modernă ucraineană și germană, cu poeți venind din Austria, Germania, Elveția, dar și din alte țări, între care și Republica Moldova. Organizatorii festivalului își propun să readucă Cernăuții pe harta culturală a Europei. Unul dintre ei este colegul nostru de la serviciul rusesc al Europei Libere, Igor Pomeranțev, care a copilărit la Cernăuți în anii 50-60 ai secolului trecut şi unde a descoperit… literatura şi cultura românească.

Europa Liberă: Pentru locuitorii Moldovei sovietice, în special pentru cei care se identificau cu cultura și identitatea românească, regiunea Cernăuți se asocia cu un fel de teritoriu intern, foarte apropiat ca simțire, dar în același timp interzis. Cum erau percepute aceste aspecte la Cernăuți?

Igor Pomeranțev: Eu m-am născut la Saratov, în familia unui jurnalist militar. Iar la Cernăuți am venit când aveam cinci ani. M-au adus părinții, pentru că aveau rude la Cernăuți și pentru mine aceasta a fost ca o intrare într-o altă lume. Vă spuneam că m-am născut la Saratov, apoi am locuit la Cita, în zona Transbaikal (Забайкалье). Iată de ce pentru un băiat de cinci ani mutarea la Cernăuți a fost ca o trecere din iarnă în vară, de la străzile înzăpezite acoperite de troiene într-un paradis senzual de „verde-și-de-fructe-și-legume”. Cred că a fost trăirea cea mai dramatică, chiar aș putea spune cea mai erotică, a vieții mele… Acestea au fost percepțiile de atunci, iar faptul că am ajuns într-o oază culturală, într-o enclavă culturală l-am înțeles mai târziu, cu mult mai târziu, abia în momentul în care m-am mutat la Kiev. Adică prin 1971, ceea ce înseamnă că aveam deja 22-23 de ani – atunci am auzit pentru prima dată la Kiev de la academicianul și ilustrul poet Mikola Bajan numele lui Paul Celan.

Igor Pomeranţev la Festivalul de poezie Meridian Czernowitz

Igor Pomeranţev la Festivalul de poezie Meridian Czernowitz

Practic, atâta timp cât am locuit la Cernăuți am fost izolați de cultura austriacă din Cernăuți. Atât eu, cât și prietenii mei, chiar dacă eram cu toții oameni cu lecturi bogate, filologi, habar nu aveam pe ce tărâm cultural călcăm – eram niște barbari, barbari străini, cunoșteam foarte bine și apreciam și literatura rusă, și pe cea franceză, germană, engleză, americană, dar habar nu aveam că Cernăuți este una dintre capitalele literare ale Austro-Ungariei. Ni se ascundea acest lucru. Astfel încât pentru mine cunoașterea și descoperirea Cernăuților a durat la propriu decenii în șir. Țin minte că l-am întrebat pe tatăl meu, care lucra la ziarul regional din Cernăuți Radianska Bucovina (Радянська Буковина): „Tata, ai fost vreo dată în străinătate?”. El mi-a răspuns, privindu-mă cu scepticism: „Noi trăim în străinătate”…

Europa Liberă: Acest contact, despre care spuneți că a durat foarte mult, cum se producea la nivelul cotidianului, cum interacționați la nivel intelectual cu partea românească a culturii din Cernăuți?

Igor Pomeranțev: Sunt deja demult un om matur și nu vreau să atribui percepțiile mele de acum unui copil, cel care eram atunci. Dar este evident că prezența și vorbirea în spațiul public a limbii române era un lucru extrem de important chiar și pentru un copil. Mai târziu am numit acest fenomen „curent de fluide lingvistice”. Cernăuțiul era acel oraș în care domina acest fenomen de „curent” lingvistic – erau simultan prezente mai multe limbi, acestea răsunau în același timp – pe lângă limba ucraineană și rusă mai era limba română, limba poloneză și chiar și idiș.

Țin minte cum mergeam cu mama la piața din oraș și îmi amintesc ce „șoc auditiv” am avut când doamne evreice respectabile se târguiau cu huțulce sau cu bucovinence de la țară și vorbeau în paralel mai multe limbi – acolo începeam deja să deosebesc inflexiunile limbii române. Știți, palimpsest este o noțiune care ține de pictură, de arta plastică, dar există și palimpsest acustic. Acum, vorbind din perspectiva mea actuală de om matur, pot spune că am crescut pe fundalul acestui palimpsest acustic și limba română a jucat în acest peisaj un rol foarte important. Abia mai târziu, când învățam la Universitatea din Cernăuți și studiam latina, limba română rezona în mine, pentru că oricât de diferită ar fi limba română de cea latină, oricum de acolo își trage originile și este foarte apropiată de latină.

Europa Liberă: Existau anumite focare de spirit românesc acolo?

Igor Pomeranțev: Pentru mine, locul de focalizare a românismului era radioul, pentru că la Cernăuți puteam asculta liber postul de radio din România. Prin acest post de radio pentru mine se deschidea o imensă lume românească. De exemplu, îmi plăceau foarte mult cuvintele care erau pronunțate la începutul fiecărei ore: „Ora exactă”. Mai târziu, când mă gândeam să-mi iau un pseudonim poetic – pentru că scriam atunci și continui și acum să scriu poezii și uneori poeții au tentația să-și ia un pseudonim – mă gândeam să-mi iau ca nume acest haios și amuzant pseudonim feminin românesc: Ora Exactă. Pentru că poezia înseamnă și ea o anumită precizie – este percepția exactă a cuvântului și a timpului.

Așa că pentru mine focarul de românism era aparatul de radio și îmi era foarte aproape muzica ușoară românească – de exemplu, țin mine până în prezent vocea Doinei Badea, țin minte și unele șlagăre românești, Fanfara Militară și așa mai departe. Și toate aceste lucruri se amprentau în conștiință și în memoria acustică a copilului. Îmi este greu să descifrez mecanismul după care funcționează acest lucru, dar fără îndoială că toate aceste lucruri sunt prezente și acum în memoria mea.

În plus, Cernăuți era înfrățit cu Iașul și veneau destul de des tot felul de delegații în oraș. Trăiam în centrul orașului pe strada Kobîleanskaia și țin minte un eveniment marcant din copilărie – când o familie din România a venit în vizită la rudele lor care locuiau pe strada Kobîleanskaia, iar împreuna cu ei era o fetiță minunată, Marina, din București – ea era îmbrăcată mai frumos decât toate fetele din Cernăuți. Vedeți – un singur meridian mai spre vest și acesta se făcea simțit în toate, inclusiv în hăinuțele copiilor, în rochițe...

Un alt eveniment grandios a fost venirea în oraș, cred că pe la sfârșitul anilor 50, a orchestrei de jazz a lui Sergiu Malagamba. Asta la Moscova se asculta Van Cliburn și Yves Montand, dar noi la Cernăuți îl ascultam pe Malagamba, considerat cel mai bun baterist al României la vremea sa – pentru noi, era cel mai bun baterist din lume, era purtătorul jazz-ului. Iar jazz-ul însemna improvizație, jazz-ul era libertate! Eram mic de tot, aveam vreo zece ani, și țin minte cum în parcul din oraș noi, băieții, ne adunam lângă Teatrul de vară, ne urcam unii pe umerii altora ca să putem măcar cu un vârf de nas și un colț de ochi vedea și cu o bucățică de ureche auzi această minune a jazz-ului, care purta numele de Malagamba.

Europa Liberă: Pe atunci aceste lucruri nu se accentuau din considerente politice, dar cum percepeați Dvs. atmosfera de acolo, aveați sentimentul că zona era mai apropiată de cultura, de lumea apuseană, decât de cea din răsărit?

Cernăuţii la ora Festivalului de poezie Meridian Czernowitz, septembrie 2012

Cernăuţii la ora Festivalului de poezie Meridian Czernowitz, septembrie 2012

Igor Pomeranțev: Când aveam 15 ani, în oraș a apărut televiziunea română. Era semi-legală, dar nu-mi amintesc să fi arestat pe cineva vreodată pentru asta – se putea instala o antenă, deși acest lucru nu era susținut de autorități. Și atunci, mi s-a deschis încă o lume, datorită ecranului televizorului – era lumea televizată românească, care se deosebea foarte mult de cea sovietică. Era perioada conflictului dintre partidele comuniste și a reorientării României către Occident. Și eu cred că nu doar percepeam – eu chiar trăiam, datorită televiziunii române, o altă viață culturală. Îi ascultam, de exemplu, pe cântăreții francezi, despre care în Uniunea Sovietică nimeni nu știa și nici nu bănuia – Sacha Distel; sau, îmi amintesc o cântăreață pe nume Barbara – mama ei, am impresia, era născută la Tiraspol. Și televiziunea română o difuza pe post. Acolo am văzut pentru prima dată filmele lui Hitchcock – era un serial lung „Hitchcock prezintă”. Mi-l amintesc pe acest domn dolofan și ochii lui bulbucați.

Aceste lucruri au constituit un vaccin de cultură, cultură care este numită tradițional occidentală. Iar un eveniment marcant a fost – eram aproape matur, în anul 1969, împlinisem 21 de ani – când, spre deosebire de majoritatea covârșitoare a oamenilor sovietici, eu am văzut debarcarea cosmonauților americani pe Lună. Nu ne venea să credem – mie și altor tineri – stăteam fără a ne putea rupe de la ecran: eram martorii acestui pas mic, care a devenit un pas imens pentru omenire. Asta era deja nu doar deschiderea unei alte lumi – era descoperirea cosmosului, a unei alte planete… Și toate aceste lucruri – datorită Televiziunii Române.

În plus, în oraș existau două ziare în limba română – ziare moldovenești: Zorile Bucovinei și, parcă, Bucovina Sovietică. Împreună cu un prieten ne-au fost publicate niște versuri în ziarul ucrainean Radianska Bucovina, scriam recenzii la filme, la concerte și una dintre redacțiile acestor ziare se afla în aceeași clădire cu Radianska Bucovina. Îmi amintesc că scrisesem o recenzie după un concert al unui cântăreț canadian din Quebec. Am adus împreună cu prietenul meu recenzia la ziarul ucrainean, dar am fost refuzați politicos – canadianul nu prezenta interes - și imediat pe același hol am intrat în redacția ziarului moldovenesc unde materialul nostru a fost acceptat cu plăcere, a fost tradus și publicat. Era evident că jurnaliștii din redacția moldovenească, la fel ca și mine și prietenul meu, priveau televiziunea română și am găsit imediat limbă comună.

Europa Liberă: Știu că sunteți unul dintre organizatorii festivalului de poezie de la Cernăuți Meridian Czernowitz – denumirea orașului Cernăuți în transcriere germană. De ce un festival de poezie? De ce nu de proză?

Igori Pomeranțev: Știți, Pasternak are așa un vers: „…acolo unde respiră tărâmul și destinul…”. Păi iată tărâmul Cernăuților respiră poezie. În primul rând, însăși cuvântul Cernăuți pentru mine nu sună a denumire de oraș - sună a carte. Acest oraș a fost mereu unul al iubitorilor de carte și între cele două războaie mondiale Cernăuți, fără să o știe, a devenit capitala poetică a literaturii germane datorită faptului că în acest oraș locuiau poeți care ulterior s-au dovedit a fi iluștri. În primul rând este vorba despre Paul Celan și Rose Ausländer. Cunoșteau cu toții de minune limba română, mai mult decât atât, Celan a tradus din română și chiar a și scris câteva poezii în limba română. eci și ei, la fel ca și generația mea, au crescut pe fundalul limbii române și cred că acest lucru și-a lăsat amprenta. Nu poate un om cu un auz și o sensibilitate fină – iar poetul e un om cu un auz fin – să lase să-i treacă pe lângă urechi o astfel de comoară. Totuși, atunci când mergi printr-un oraș unde pe una din plăcile comemorative este scris „Aici a locuit Mihai Eminescu”, vrând-nevrând te întrebi: „Dar cine este Mihai Eminescu?”. În plus, revenind la influența românească, arhitectura Cernăuților este una austro-ungară, un stil clasic, stil modern, dar la sfârșitul anilor 20, în anii 30, când Bucovina era teritoriu românesc, în oraș au fost construite multe clădiri de arhitecți români în stilul constructivismului. Iată de ce, atunci când, copil fiind, te plimbi printr-un astfel de oraș - un oraș-disident arhitectural – percepi cultura diferit nu doar din punct de vedere acustic, dar și din perspectiva arhitecturii. Așa că au fost și lecții oferite prin intermediul arhitecturii.

Centrul literar Paul Celan, la Cernăuţi

Centrul literar Paul Celan, la Cernăuţi

În ceea ce privește festivalul, acesta în primul rând este un festival al poeziei germano-ucrainene. Germane – pentru că avem în vedere întreaga lume germanofonă: poeții și poezia din Austria, Germania, Elveția. Dar și poezia și literatura ucraineană care, la fel, începând cu secolul XIX era o realitate a vieții literare a orașului. În acest oraș a trăit Olga Kobîleanskaia, care a început să scrie în limba germană, iar apoi a trecut la limba ucraineană. Și apropo, era un scriitor-modernist și atunci când scria în ucraineană, fiind sub influența lui Nietzsche, cred. Aceste interferențe ucraino-germane se pot vedea așadar nu doar răsfoind istoria literaturii din Cernăuți, dar le regăsim conviețuind chiar în creația aceluiași artist – iat-o pe Kobîleanskaia care a scris în germană și în ucraineană, geniul huțul Vasili Stefanik, care a debutat într-un ziar din Cernăuți, iar ulterior a fost membru al parlamentului austro-ungar, ceea ce înseamnă că limba germană pentru el era de asemenea limbă maternă.

Cernăuți, așadar, este o zonă de frontieră culturală și lingvistică, iar din punct de vedere literar este în primul rând o frontieră germano-ucraineană. Este un teritoriu unde se intersectează culturi și limbi. Iată de ce ni s-a părut absolut firesc să organizăm anume un festival poetic la Cernăuți. Practic în fiecare an avem oaspeți din Moldova și România, participanți la festival, adică răsună și poezii ale autorilor români și moldoveni. Mai avem și o altă o statistică interesantă – avem pagina noastră de Facebook – Meridian Czernowitz – unde avem o mulțime de prieteni din România și numărul acestora crește constant. Ceea ce înseamnă că o anumită parte a intelectualității românești consideră până în prezent Cernăuțiul ca aparținând aceleiași patrii culturale – adică biografia, originea culturală a acestor intelectuali include și Cernăuțiul.

Europa Liberă: Ce noutăți veți avea anul acesta la festival?

Igori Pomeranțev: Știți, în acest an, din păcate și din nefericire, festivalul are loc pe fundalul războiului. Și deviza festivalului este „Muzele nu tac”. Asta nu înseamnă că la Cernăuți va răsuna poezie publicistică. Muzele pot să nu tacă în mod diferit. Acestea nu sunt obligate să răspundă la rafalele de tun prin rafale publicistice. Dar muzele nu vor să tacă nici pe vreme de război. Ele vor să vorbească, poate cu o voce nu foarte puternică, dar în orice caz în răspăr cu evenimentele dramatice din estul Ucrainei. La Cernăuți, și în acest septembrie, vor răsuna poezii. Ce mai poate face poetul într-o situație istorică atât de dramatică? El face așa cum cânta cândva Bulat Okudjava: „să nu renunți la efort, maestre, să nu-ți ridici tâmplele din palme”. Iată de asta ne și ocupăm.

XS
SM
MD
LG