Linkuri accesibilitate

Marx și Engels au fost departe de a practica bunele maniere în marile lor polemici. Să ne amintim tratamentul la care au fost supuși Proudhon, Bruno Bauer, Bakunin, Lassalle, Dühring. În comparație cu Lenin însă, fondatorii materialismului istoric erau niște gentlemeni. Referință obligatorie în studiile de istorie a marxismului în Rusia, memoriile lui Nikolai Valentinov (Volsky), militant bolșevic convertit la menșevism, sunt o mină de aur pentru cei care vor să pătrundă în universul mental al lui Lenin la ceasul marii schisme dintre cele două grupări rivale, deci între facțiunea ce și-a zis majoritară și cea care a fost botezată, în urma unui vot nu tocmai semnificativ în acea clipă, dar fatidic pe lungă durată, minoritară.

Insulta devine la Lenin a doua natură, ii definește identitatea, il diferențiază de cei pe care incearcă, și adeseori reușește, să-i anihileze politic. Sudalma ține loc de argument. A fi rezonabil este, pentru Lenin, o probă de lașitate. In tribul revoluționar marxist, Lenin este campionul injuriei, al atacului ad hominem. Este măcinat, devorat, dominat de ură, de furie, de resentiment. Inamicii săi ideologici devin in demonologia leninistă dușmanii proletariatului si ai revoluției. Violența retorică extremă, de sorginte iacobină, este privită drept virtute stilistică. Ea prefigurează teroarea politică a dictaturii bolșevice.

Pentru cel adeseori supranumit Maximilien Lenin, nu putea exista o critică inocentă. Oricine se îndoia de adevărul absolut al spuselor și scrierilor sale era un oportunist incurabil aflat pe drumul fară întoarcere al renegării și, deci, al capitulării și trădării. El era cel care dicta linia partidului, iar orice rezervă in raport cu această devenea automat o deviere. Cei care deviau, erau taxați, anatemizați si, in final excomunicați, ca deviaționisti. Așa i-a privit pe liderul menșevic Iuli Martov și pe ceilalți foști camarazi de luptă social-democrată. Nu i-a iertat niciodată veteranului socialist Pavel Akselrod o formulă care s-a dovedit premonitorie: "bolșevismul ca utopie organizațională cu caracter teocratic" (v. N. Valentinov, "Encounters with Lenin", prefață de Leonard Schapiro, Oxford University Press, 1968, p. 116). Numele lui Akselrod apare invocat ca echivalent al abjurării principiilor esențiale în lucrarea "Un pas înainte, doi pași înapoi", moment-cheie, afirmă corect istoricul Lars Lih, în cristalizarea cosmologiei politice leniniste. Povestește Valentinov, aflat în Elveția ca emigrant politic în perioada când Lenin își redacta opusculul în 1904, cum liderul bolșevic nu-i putea ierta nici măcar o banală conversație cu Akselrod.

Pentru Lenin, totul este politic, inclusiv o discuție despre vreme. Chiliasmul bolșevic era total și totalizant, nu lăsa loc pentru nișele spațiului privat. În clipa în care îi denunța pe menșevici, scrie Valentinov, Lenin era consumat de "o ură arzătoare, nelimitată și sălbatică". (p. 126) Să o numim transa resentimentului. În volumul "Materialism și empiriocriticism" (1909), va scrie în aceiași termeni vituperanți despre filosofii pe care îi percepea drept exponenți ai primejdiosului "idealism subiectiv" (Mach și Avenarius). Îl va stigmatiza pe Aleksandr Bogdanov pentru lipsa "vigilenței revoluționare" în plan filosofic. Iar după luarea puterii, într-un acces de furibundă agresivitate retorică, va scrie în termeni incalificabili împotriva celui pe care cândva îl venerase: teoreticianul social-democrației germane, Karl Kautsky, declarat "renegat" și acoperit de toate injuriile imaginabile. Invectivele lui Lenin întreceau cu mult atacul lui Troțki împotriva aceluiași Kautsky în lucrarea "Terorism și comunism", republicată în anii recenți cu o introducere de Slavoj Žižek.

Dar cel mai intens, cel mai feroce l-a urât Lenin, în anii luptei acerbe pentru dominație în partidul social-democrat, pe Akimov (pseudonimul revoluționar al lui V. P. Makhnovets), un social-democrat care a surprins, printre primii (dacă nu chiar primul, cum spune Valentinov) potențialul terorist și antidemocratic al doctrinei întemeiate de Lenin în numele salvgardării marxismului ortodox. Akimov a fost singurul care a votat împotriva programului de tip iacobin propus de Plehanov și grupul de la ziarul "Iskra" din care făcea parte și Lenin. A protestat împotriva atitudinii paternaliste care făcea din proletariat un instrument al partidului, iar nu invers. Delegații la acel congres au ironizat nonsensul spuselor lui Akimov. În noiembrie 1917, nonsensul real s-a transformat în dictatură politică.

Să reținem că în 1904, cunoștințele filosofice ale lui Vladimir Ulianov erau precare. Nu-i citise nici pe Hegel, nici pe Feuerbach, citise mult Marx, dar nu se apropiase de opera de tinerețe a acestuia, nu ajunsese să ințeleagă semnificația dialecticii. Din tradiția democrat-revoluționară rusă era marcat, mai presus de orice, de sectarismul mesianic al unor Piotr Tkaciov și Nikolai Cernîșevski. Scrisese "Ce-i de făcut?" cu gândul la cel de-al doilea, de fapt ca un omagiu pentru personajul venerat de fratele său executat în 1877. Când Valentinov i-a spus că romanul lui Cernîșevski este de fapt un schematic pamflet politic, fără nicio valoare estetică, Lenin a explodat de indignare. În Tolstoi a văzut "oglinda revoluției ruse". Considerațiile filosofice ale lui Tolstoi îl agasau. Îl destesta pe Dostoievski și admira doar unele din scrierile lui Turgheniev. Estetic vorbind, era de un reducționism năucitor.

Pentru Lenin, decisivă era mobilizarea ideologică a proletariatului, de neconceput în absența unei avangarde compusă din intelectuali deveniți revoluționari de profesie, după modelul lui Rahmetov din romanul lui Cernîșevski. Acesta a fost rolul istoric al inteligentsiei ruse, acea clasă bazată pe indignare morală și resentiment politic (lucru demonstrat de Richard Pipes în a sa "History of the Russian Revolution"). Trecut prin experiența clandestinității revoluționare, Akimov nu accepta ideea că proletariatul este o masă de manevră pentru jocurile doctrinare ale unor ideologi fanatici. Îl interesau proletarii reali, nu arhetipurile descărnate izvorâte din patimi utopice. În Belgia, a lucrat într-o mină de cărbune pentru a putea trăi experiența vie, autentică a proletarilor. Pentru Lenin, care nu a vizitat probabil nicio fabrică în toți anii de dinainte de 1917, era vorba de ceea ce ulterior avea să denunțe, în polemicile cu Rosa Luxemburg și cu stângiștii occidentali, drept "spontaneism". La fel de grav, a te îndoi de omnisciența avangardei leniniste însemna "lichidatorism" și "codism" (de la rusescul "khvostism", devierea care face partidul, pasămite, să se târască în coada clasei sociale pe care este menit de Istorie să o lumineze și să o ghideze).

În pamfletul amintit, Lenin îl stigmatizează pe "deviaționistul" Akimov fără cruțare, îl acuză de "cretinism". Ca și în cazul lui Akselrod, nu se pune problema de a-i acorda adversarului prezumția unei minime bune credințe. Ideea nu este doar de a-l înfrânge politic, ci, cum avea să accentueze peste ani Arthur Koestler, important este să-l faci demn de dispreț, să-l umilești. Se naște astfel un stil politic de un autoritarism exacerbat, pandant retoric al ultra-centralismului organizațional. Partidul este o piramidă, organele inferioare se supun celor superioare, minoritatea acceptă fără murmur verdictul majorității, conducerea supremă este învestită cu atributul infailibilității. Îndoielile lui Akimov sunt denunțate drept tot atâtea abdicări mizerabile. "Akimovismul" este denunțat drept o patologie.

Akimov a murit în 1921, Valentinov a apucat să-l mai vadă. Între timp, modelul bolșevic triumfase în Rusia. În 1922, Lenin însuși avea să scrie o serie de texte în care părea să se ivească umbra unor îndoieli privind propria filosofie despre partid. Era prea târziu. Menșevicii, eserii, anarhiștii, fuseseră interziși și suferiseră persecuții teribile. Gruparea numită "Opoziția muncitorească", orice critică de jos, toate formele de rezistență de la stânga fuseseră anihilate. Stihia mic-burgheză, adică lupta pentru pluralism, era privită drept un pericol mortal. Partidele democratice fuseseră interzise. În martie 1921, fusese zdrobită revolta marinarilor de la Kronstadt.

Distrugerea "devierii akimoviste", petrecută în 1904, a fost preludiul unui modus operandi criminal la ceasul când bolșevicii aveau să preia puterea absolută în Rusia. Au creat un pattern reprodus în "democrațiile populare" de după cel de-al II-lea Război Mondial, în China maoistă, etc. Insultele proferate de Lenin la adresa menșevicilor au prefigurat eliminarea politică și chiar fizică a ereticilor (reali sau imaginari) din anii stalinismului. Ceea ce Lenin distrugea în efigie la începutul veacului XX avea să piară în realitate în sângerosul angrenaj al dictaturii partidului unic, oriunde acesta a ajuns la putere.

Despre resurecția ispitei neo-comuniste, recomand un excelent articol al profesorului Jeffrey C. Isaac de la Universitatea Indiana din Bloomington. Precizez că revista "Dissent", unde a fost publicat, este de orientare socialist democratică.Fondată de Irving Howe si Michael Harrington, revista a fost condusă, timp de decenii, de renumitul filosof politic Michael Walzer. In "Dissent" au apărut texte esențiale de Shlomo Avineri, Lewis Coser, Cornelius Castoriadis, Ralf Dahrendorf, Claude Lefort, Agnes Heller, Gabriel Zaid, Milovan Djilas, Octavio Paz si ale altor reprezentanți ai stângii anti-totalitare.

http://www.dissentmagazine.org/article/the-mirage-of-neo-communism

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG