Linkuri accesibilitate

„Cu excepția oamenilor despre care se vorbește și în alte cărți, personajele acestui roman sunt pur fictive [...] Datele despre programul nuclear românesc din perioada lui Ceaușescu sunt reale.”

Un subcapitol al istoriei recente românești despre care s-a scris relativ puțin în mod consistent îl constituie ceea ce s-ar putea denumi generic cazul „refugiațiilor”; mai exact despre succesiunea de evenimente și de trăiri interioare, ce le-au însoțit, ale acelora care, la un moment dat, sub regimul comunist, s-au decis să părăsească țara, fie fugind efectiv trecînd ilegal granița, fie profitînd de o deplasare oficială sau în calitate de turist într-o altă țară. Situația ambiguă, complicată, adesea dureroasă, nu odată umilitoare, în care au fost puși acești oameni din momentul plecării și pînă în cel în care au primit statutul de refugiat politic într-o țară occidentală și au început să-și reconstruiască o viață normală, nu a fost evocat pînă acum decît în treacăt.

Mai mult, atît înainte de 1989, anul prăbușirii regimului comunist în România, cît și ulterior, actul refugiului în sine ca și cel al experienței de viață ce a urmat, au fost în general desconsiderate, transformate voit în obiect de oprobiu și dezinformare. Înainte de 1989, propaganda regimului ceaușist, prin activitățile specifice de dezinformare ale Securității, i-a calificat în bloc pe refugiați drept „trădători”, iar lagărele de refugiați din Occident, în special cel mai cunoscut, cel din Austria, de la Traiskirchen, au făcut obiectul unor reportaje descriind numai mizerie și concupiscență.

După 1989, odată cu reactualizarea stereotipurilor comuniste și manipularea lor, „refugiații” au reînceput să fie catalogați drept o specie de „trădători”, de data aceasta ai celor apropiați lor, care și-ar fi abandonat în mod egoist familiile și patria, pentru a trăi în belșug, fără nici o empatie, se subînțelege, pentru cei rămași „să sufere acasă”, „refugiații” fiind grupați sub formula minimalizatoare binecunoscută a celor „care n-au mîncat salam cu soia”.

O mărturie prețioasă și atașantă a chimiei trăirii refugiatului în perioda petrecută într-un lagăr – cu ingredientele ei de amintiri dureroase, dor de familie, remușcare, retrăiri ale unor coșmaruri, frica celor care au lucrat în domenii mai sensibile de a nu fi obiectul unei tentative de „pedepsire” din partea Securității ceaușiste ș.a.m.d. – a fost nu demult publicată la Editura bucureșteană „Național”, sub forma unui pseudo-roman, intitulat chiar „Refugiații”. Autorul, un fizician atomist de mare cultură, director științific timp de trei ani, pînă la refugiu, al Institutului nuclear de la Pitești, a ales să-l publice sub pseudonim, semnîndu-l cu numele lui ulterior de ziarist în Occident, Edgar Șelaru.

Fizicianul Mihai Vasilescu alias Edgar Șelaru

Fizicianul Mihai Vasilescu alias Edgar Șelaru

Este numai un pseudo-roman în măsura în care narațiunea este construită pentru a căpăta forma unor seri de „O mie și una de nopți”, în care fiecare refugiat român își rostește în fața celorlalți povestea și ce a determinat refugiul. Dar, evident, istoria cea mai interesantă și relevantă este cea a autorului însuși, a savantului atomist în devenire, a formării sale trimis să studieze cu o bursă timp de un an în Canada, a împrejurărilor în care în urma luptelor pentru putere între fizicienii români din Institutul de la Pitești și, printr-un concurs de împrejurări colaterale, a fost numit în funcția de director științific, a concesiilor (de exemplu, intrarea în partid) și a presiunilor la care a fost supus de Securitate și cărora nu le-a cedat.

„Îmi spunea, de exemplu, că trebuie să-l schimb din funcție pe un șef de proiect pentru că omul era baptist, să împiedic promovarea unei alte persoane fiindcă avea rude în străinătate, să blochez cererea de înscriere la doctorat a unui coleg deoarece era evreu, să nu aprob trimiterea unui articol spre publicare într-o revistă străină, căci ei aflaseră că autorul asculta Europa Liberă și așa mai departe. Nu am ținut niciodată seamă de ce îmi cerea el [colonelul de securitate care spraveghea Institutul de la Pitești]. Dar, uneori, directorul general a trecut peste capul meu și a luat el însuși măsurile cerute de ei.”

Evocată este și dispariția unui cercetător fizician „care vorbea de sindicatele libere…, într-o dimineață, o mașină l-a așteptat în fața blocului și a dispărut pur și simplu. Patru ani mai tîrziu a ieșit dintr-un spital psihiatric, un om distrus.”

Evocate sînt și furturile de documentație științifică de către Securitate, deși, spune autorul „mai nimic din ce au furat nu ne-a fost de folos… Erau doar mici bucățele dintr-un proiect uriaș. Genul acela de informații trebuia integrat în ceva mult mai mare și părți esențiale lipseau. […] Toată lăudăroșenia securiștilor a fost vorbă goală, [dar] e posibil să fi fost altfel în alte domenii, ca fabricarea combustibilului nuclear sau a apei grele, unde cele furate au fost poate de ceva folos…”

Mărturia autorului romanului „Refugiații” capătă alte accente istorice interesante atunci cînd se referă la chestiunea mai puțin cunoscută, dar mult speculată în presa anilor 1990, a posibilităților reale de fabricare a plutoniului necesar unei posibile construcții de bombe atomice sub Ceaușescu. Pe scurt, posibilități reale nu au existat cu adevărat, în ciuda vînzării unor echipamente de cercetare performante de către Statele Unite și Franța și a ascunderii de către fizicienii români a cercetărilor pe această direcție de Agenția Internațională de la Viena.

Este notabil însă faptul că, în semn de așa-zisă prietenie față de Saddam Husein, șeful secției reactor al Institutului de la Pitești a fost trimis în Irak „să dea și el sfaturi”, după bombardarea de către israelieni a reactorului nuclear irakian. La fel, importantă pentru istorie este și informația, făcută acum publică prima oară, că Nicolae Ceaușescu se pregătea să îi transmită lui Gaddafi informații secrete, obținute prin licență, despre reactorii canadieni.” Potrivit autorului, „știu sigur că înainte să plec eu [i.d. toamna 1985] se pregătea trimiterea unor specialiști din institutul nostru care să-i informeze pe specialiștii libieni despre fizica reactorului CANDU și despre modul de calcul al parametrilor reactorului.”

Fie și numai pentru aceste evocări de ordin istoric, cartea semnată Edgar Șelaru ar fi meritat să intre, de la apariția ei, în atenția publicului. Alte numeroase pagini, între care cele despre educația autorului în copilăria petrecută în casa doctoriței Florica Bagdasar, a cărei locuință avea să fie descrisă apoi cu lux de amănunte în romanul lui Saul Bellow, „Iarna decanului”, fac deliciul unei lecturi cu deosebite valențe literare și educative.

*Edgar Șelaru, Refugiații. Editura Național, 2013. 327 pp.

XS
SM
MD
LG