Intru deunăzi în alimentara mică din blocul meu. Cumpăr o sticlă cu apă, plătesc, iar vînzătoarea îmi zîmbeşte şi-mi doreşte o zi bună.
„Demult vreau să vă întreb: aveţi sau nu casă de marcaj?” îi zic deloc impresionat de zîmbetul ei.
„Fireşte că avem. E aici…” îmi răspunde fata cu ochişori blajini.
„Şi de ce nu-mi daţi niciodată bonul? ”
„Dacă doriţi, vi-l dau…” zice vînzătoarea şi mi-l dă imediat.
„Locuiesc în acest bloc vreo 9 ani şi în tot răstimpul ăsta mi-aţi dat bonul fiscal numai de vreo 3-4 ori…” constat eu cu amărăciune.
„Da acum o să vi-l dau, nu e nici o problemă…” mă încredinţează vînzătoarea.
„Mie o să mi-l daţi, dar celorlalţi n-o să le daţi nimic…” am spus cu convingere şi, dînd a lehamite din mînă, am plecat.
Simplul fapt că în ţara asta există o alimentară care ani de zile nu le dă cumpărătorilor bonurile fiscale ne arată că trăim într-un fief al haosului şi anarhiei. Şi să nu-mi spuneţi că vina e a cumpărătorului care nu cere bonul. Vina e ascunsă în alte locuri, în alte dimensiuni, şi dacă încerci să-i găseşti o explicaţie te pierzi în hăţişurile acestui sistem social viciat de mişmaş şi corupţie.
Să luăm alte două cazuri frecvente. Îl chemi pe instalatorul Vasea, cu salariu de la SEL, ca să-ţi monteze un robinet nou. Îi dai apoi lui Vasea 100 de lei, iar suta asta nu mai figurează în nici un document. Sau să admitem că îţi aduc nişte lucrători un frigider acasă, iar tu le plăteşti cîte 20 de lei pentru fiecare etaj escaladat cu frigiderul. Aceşti bani tot nu figurează nicăieri. Veţi spune poate că astea sînt fleacuri, ca şi sumele mai mari încasate de vedetele recente la nunţi şi cumetrii.
Însă nu e vorba de fleacuri. Sînt chestii grave, care denotă că trăim într-o ţară în care lucrurile nu pot fi puse la punct, într-un fief al mişmaşului fără frontiere.
Şi tot cei care participă la facerea mişmaşului se lamentează deseori apoi că pensiile sînt foarte mici, ridicol de mici…
