Vama Veche revelează foarte bine clasa de mijloc a României de azi, in special cea tânără: o cultură „low key” atemporală, snoabă, dar cu urme de deschidere autentică, fluctuantă dar constantă. Corp gol, lipsă de inhibiții combinat cu frustrare permanentă; socializare afectată dar reală, pretenții etichetate drept anarhism, porumb fiert la un euro știuletele…
Cat despre mizeria reala si dezolantă a acestui sat leneș intrat in mitologia claselor de mijloc, ea este, ca si dezastrul din cultură, in primul rand rezultatul nonsalanței eleganților tineri orăseni, “modiste” si “artisti”, care dupa ce danseaza desculti si umed-dionisiac pe plajă, lasă in urma sticle goale, chistoace si bălți de bol alimentar nedigerat.
Dezastrul nonșalant se întinde in toate, de la vestimentație la hrană. Improbabile arătări, livide, anorexice, cu unghii de Morticia din Adams Family si suflet de fetițe speriate, bacantele desculțe din Vam Veche mănâncă in restaurante si terase unde mizeria este întreținută estetic.
Hrana lor e compusă cel mai adesea din mici si șaorma, mâncarea naționala a românului. Peștele e in general pané si a fost anterior sistematic congelat. Observatorul strain care in mod implauzibil ar eșua pe coasta românească a Mării Negre ar fi inevitabil surprins de două fenomene rare: primul este o posaceala permanenta, afisata temeinic de intreaga populație, inclusiv printre boemii Vămii Vechi, care beau morocănos; cel de-al doilea este extrema dificultate – prin anumite parti ale litoralului chiar imposibilitatea – de a mânca pește proaspăt.
Cele doua fenomene, nesurîsul si absenta peștelui proaspat de pe litoral, par nelegate intre ele; ele trebuie insa analizate impreuna, intrucat nu se mai intalnesc nicaieri intr-o asemenea combinatie.
Pe de o parte, posaceala a devenit un fel de marcă faciala nationala. De la pontifii culturali bucuresteni, pana la fetele cu piercing si smartphone infipt in slip, toata lumea are aceeasi expresie permanent ofensata. Pe litoralul românesc, expresia generala de totem bosumflat, cu pielea tatuata si infulecator de shaorma devine uneori chiar nelinistitoare.
Pe de altă parte, din această perspectivă a comunicarii minimaliste si a absentei zambetului in contactele sociale, nu este o surpriza că, de la Mamaia pana in Vama Veche, pentru a marca extremele geografice si socio-culturale ale litoralului, restaurantele oferă mai peste tot aceeasi hrana anosta si prefabricata, care ignoră produsele mării. Acolo unde acestea exista pe meniu, e vorba in general de ingrediente importate, iar nu de pește proaspat din Marea Neagra.
E adevarat, produsele bune ale marii trebuie pescuite, trase… din mare, iar nu aduse si decongelate de la bulgari sau de la greci. Peștii mâncați la crâșmele de pe litoral provin de la Megaimage, sau aduși congelați din Bulgaria, iar nu din marea clipocitoare sub locurile numite „cherhana".
Prostul gust culinar e intretinut chiar de catre clientii trendy ai restaurantelor. Am intalnit distinsi reprezentanti nesurazatori ai „elitelor” bucurestene, care nu faceau distinctie intre somn si somon, si care, chiar daca ar fi facut-o, nu stiau ca niciunul din acesti pesti, pe care ii infulecau decongelati si rau pregatiti, nu traieste in Marea Neagra.
Chiar si „elitele”, cu expresia lor afisata grav-ofensat, traiesc intr-o cultura in care, desi marea e la indemana, nimeni nu se sinchiseste de pește si nimeni nu distinge soiurile de pește. E adevarat, stim ca dacii nu navigau, dar intr-o tara cu atatea sute de km de litoral si care vrea sa atraga turisti sofisticati, ignoranta cvazi-totala intr-ale produselor mării ar trebui sa dea de gandit si sa starneasca analize culturale… eventual insotite de un zîmbet.
