Linkuri accesibilitate

„Acolo unde te simți bine acolo ți-e casa. Acolo unde te-ai născut și ai crescut e Baștina”


Jurnal săptămânal cu Svetlana Suveică.

Născută la 14 martie 1971 în satul Gaşpar, raionul Edineţ. Doctor în istorie. Conferenţiar la Facultatea de Istorie şi Filosofie a Universităţii de Stat din Moldova. Cercetător. Bursier Fulbright (2009-2010) la Universitatea Stanford din California, SUA. Bursier Humboldt (2012-2014) la Institutui de Studii Est şi Sud-est Europene din Regensburg, Germania. Profesor-invitat la universittatea din Regensburg. Autor a două monografii şi a unui număr semnificativ de articole în revistele de specialtate naţionale şi internaţionale. Fost preşedinte ADC, Asociația alumni ai programelor de schimb cu SUA (2010-2012).

Luni

Acasă! În sfârșit la mama acasa, după un an lung de ședere în Germania. Deschid ochii pentru a examina pereții, bibelourile, cărțile atât de cunoscute de pe rafturile care se îndoaie de greutatea lor. Mai bun gust al cafelei nu e decît al cafelei savurate împreună cu mama.

Cu ochii încă mijiți, fiica mai mare, Beatrice, își face bagajele. Nu contează că a dormit câteva ore, e gata de plecare la Vadul-lui-Vodă, la tabăra Wave Week Moldova. „E a cincea vară”, imi zice, „dar abia aștept, că de fiecare dată e altfel, din ce în ce mai interesant”. Știam ca e așa. În 2012, când am avut ocazia să vorbesc în fața acelor tineri adunați din toate colțurile țării să se înstruiască în liderism și voluntariat, le-am simțit entusiasmul și dorința imensă de contribui la schimbare. Asistăm la procesul de formare a personalității din ei, le ascultam visurile și modul în care vedeau ei realizarea acestora, observam cum se nasc prietenii și cum sensibilitatea și bunătatea lăuntrică sunt exteriorizate pentrua deveni utile. E important să vreai să fii util, dar și să știi cum să o faci.

Iau troleibusul spre centru. Zăpușeală, toropeală, vorba lui Caragiale, uit de disconfort imediat ce aud ritmuri de muzică clasică. Delectarea zilei – Youth Orchestra în acțiune în fața Poștei centrale! Privesc în jur: zâmbete, ochi plini de lacrimi, aplauze, iar aplauze. E frumos Chișinăul nostru!

În drum spre casă la un colț de stradă îmi fac din ochi niste piersici frumosi. Fără a-mi da seama dacă prețul e unul mare sau mic, caut portofelul. Un cumpărător indignat îi reproșează vânzătoarei că nici în sezon nu vede ieftiniri, și că a obosit să le aștepte, și că nici interdicția de a exporta pe piața rusă nu a dus la ieftinirea prețurilor locale. Trist!

Piersicile noastre au o savoare ... de dor de casă...

Marți

De dimineață fiica mai mică mă bombardează cu întrebări, la care nu am răspunsuri. „De ce nenea și tanti pe care i-am întâlnit ieri la întrarea în bloc nu mi-au raspuns la „Hallo”? Nu mă cunosc sau nu vorbesc germana?” – „Probabi, nu te-or fi auzit”, îi răspund. „Ba da, am vorbit tare”. Da, nu suntem noi obișnuiți să ne salutăm, nici măcar cei cu care locuim pe scară, pretindem că nu-i cunoaștem. Nici de zâmbit nu zâmbim. „Nu prea am motive”, mi-a zis odată o cunoștință. Dar să zămbești fără motiv? „Nu se poate. Semeni a tâmpit ...”

Mâine să le spui „Bună ziua!” și să le zâmbești, neapărat îți vor răspunde”, o asigur pe Cassandra.

Dialogul continuă. „Când vreau să povestesc despre Germania cum să spun: „la noi acasă” sau „la ei acasa”? Casa noastră unde e?” Hmm, bună întrebare ... „Tu unde crezi că e casa ta?”, o întreb. „Eu vreau sa zic la noi acasă când îi povestesc bunicii despre Germania, iar când le voi povesti prietenilor de la Regensburg despre Moldova tot vreau să zic la noi acasă. Că mie îmi place în Germania, dar și în Moldova e bine!”

„Da”, răspund eu, mulțumită că copilul a găsit singur o soluție. Acolo unde te simți bine acolo ți-e casa. Acolo unde te-ai născut și ai crescut e Baștina. Cassandra nu știe acest cuvânt încă.

Plec la Universitate, fără să programez vreo întâlnire. Merg încet, de parcă aș vrea să retrăiesc clipele în care am pășit pragul Alma Mater. Mă întâlnesc cu profesorul meu de arheologie, coleg deja, care îmi întrerupe gândurile cu un sărutat de mână. Gest frumos, mi-a lipsit! „Vii și pleci, sau revii?” Bună întrebare. „Vin, revin la baștină”, îi răspund.

Miercuri

Fug la Universitate. Redactăm împreună cu echipa studiul-pilot despre atitudinea tinerilor moldoveni față de religie și drepturile omului, finanțat de Ambasada SUA. Maine rezultatele preliminare ale acestuia - în parte surprinzătoare - vor fi făcute publice.

Discutăm cu decanul de facultate despre proiectele în derulare, și despre cele în curs de elaborare. La istorie sunt tot mai puțini studenți. De ce? Îi povestesc despre campaniile de recrutare a abiturienților puse în practică de germani, dar și englezi, americani de la universitățile în care am avut ocazia să fac cercetare. Și la noi se poate prelua din bunele practici, chiar cu mijloace modeste. Trecem la noul Cod al Educației. La noi profesorul predă 10-12 ore pe săptămână, pe când în Germania 4-5. Universitățile occidentale sunt și centre de cercetare, iar profesorii sunt remunerați și pentru activitatea de cercetare. Răsfoind monografiile colegilor proaspăt scoase de sub tipar, mă gândesc că ei sunt eroii zilelor noastre: muncă științifică bazată pe entuziasm. Codul Educației este speranța noastră, trebuie să funcţioneze!

După masă mă pomenesc în fața pupitrului de la Radio Europa Liberă. Interviul – unul neplanificat - a fost ca o ploiță răcoritoare de vară. E mai bine așa, fără prea mari emoții. Fug la Biblioteca municipală Hașdeu, donez publicația mea pentru Sala de limbă engleză. O cafea savuroasă cu directoarea. Mi-era dor de casă, de Chișinău și oamenii lui frumoși.

Joi

Muncesc la varianta finală a unui articol în limba engleză, pe care l-am trimis la o revistă de specialitate de la universitatea din Iași, unde mi-am dat doctoratul. Simt o responsabilitate dublă: doar vor citi foștii profesori. Mai e de muncit la text, dar mă entuziasmează recenzia anonimă, în care e scris că aduc o „contribuție majoră la cunoașterea istoriei naționale”. Chiar așa să fie?! Ceea ce nu am învățat în mediul academic moldovean e cum să-ți pui în valoare produsul muncii, cum să-l promovezi. O gură de cafea alungă gândul că nu pot. Pot! Scriu mai departe.

Fug la o inâlnire cu colegii de la Asociația pentru Dezvoltare Creativă care întrunește alumni ai programelor de schimb cu SUA. Povestim multe-multe, despre proiectele de succes, mai vechi si mai noi. Îmi împărtășesc impresiile despre Washington DC, pe care il vizitasem săptămâna trecută. Facem un selfie, planificăm o altă întâlnire. Frumoși și dragi omuleți, ADC-iști!

Seara la Vad admir Nistrul, mă îmbăt cu miros de petunie, savurez un vin de casă cu prietenii. Ce poate fi mai frumos!

Vineri

Redactez întrebările pentru un interviu pe care planific să-l realizez cu doi bătrânei din satul Cepeleuți, Edineţ. În 1942 acolo au fost împuşcaţi evrei, alții au ajuns în ghetto-uri în Transnistria, așa încât din cei 200 evrei care locuiau în sat până la război la 1944 nu a mai rămas nici urma. La Muzeul Holocaustului din Washington am depistat documente despre acest caz. Am luat legătura cu un Centrul de cercetare Yahad-in-Unum de la Paris, cercetătorii de acolo au vizitat satul și au reușit să depisteze gropile în care au fost aruncate cadavrele. De ce unii istorici mai neagă Holocaustul, iar alții deportările? mă întreb. Discuția la o cafea cu o colegă care cercetează problema de mai mulți ani îmi dă speranțe că se poate face lumină în acesta și multe alte cazuri.

O iau pe pietonala noastră. Merg. Mă simt pieton!

Seară liniștită în familie. Răsfoim albumul de fotografii, mezina se amuză pe seama pozei în care port un „fular roșu” la gât. Povestesc despre pioneri, pe înțelesul ei, sau pe înțelesul meu?! Îi zic că e timpul de culcare. „Mai am o întrebare: când zburăm pe lună?!”

Mutăm canalele TV. Ucraina, noi jertfe. Sun o prietenă de la Londra, mama căreia locuiește la Donețk. Plânge ... Mă gândesc la un zbor imaginar pe lună, ca cel din „Povestea lui Mihăiță” de Viorica Nagacevschi. Pace și copii fericiți îmi doresc, atât.

Sâmbătă

Plecăm la țară. La baștină, la Gașpar! Revedere cu bunelul, mereu cu ochii plini de lacrimi și voce tremurandă. La cei 94 de ani, a râmas inteligent, mărinimos, cu o memorie impecabilă și un simț al umorului de invidiat. Îi ofer din publicațiile mele recente; știu că nu mai vede să le citească, dar îi place să le ia de pe raft, să le răsfoiască.

Adulmec mirosul de strugure aproape copt, ascult lătratul pritenos al cățelului, savurez apa din fântănă. Aud vocea cunoscută a unei copile, a acelei copile care nu se oprea din colindat grădina, se apucă de măturat cu entusiasm trotuarul, se furișa în colțul ogrăzii după agriș, să ajungă înaintea vărului ei șmecher, fugea la râpă să mâie boboceii în ogradă, recita poezii la nesfârşit să bucure buneii. Parca era mai ieri. Acasă!

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG