„O viitură în care cântă bestii pline de lirism şi gândesc creierele cele mai exacte” (Rodrigo Fresan), aceasta-i scriitura lui Roberto Bolaño (1953 – 2003), copilul teribil al literaturii chiliene, ale cărui Târfe asasine, Curtea Veche, 2009, fac din proza scurtă – nici mai mult, nici mai puţin – o bombă cu fragmentaţie. 13 nuvele, redactate când la persoana întâi singular, când la persoana a treia, în care toţi nefericiţii lumii par să-şi dea întâlnire – exilaţii, actorii porno, poeţii, ucigaşii cu simbrie, târfele, brancardierii de la o morgă pariziană, victimele torturii, sinucigaşii etc., etc. Tonul e unul fără drept de apel: „Am o veste bună şi una proastă. Cea bună e că există viaţă (sau ceva similar) după moarte. Cea proastă este că Jean-Claude Villeneuve e necrofil”. Altfel spus, Proasta Vestire are mereu ultimul cuvânt, dar nici de asta nu se face mare tapaj: „Certitudinea că poţi să mori şi că mori dintr-un nimic, dintr-o tâmpenie, şi că viaţa ta, cea pe care tocmai eşti pe cale s-o pierzi, este tot o înşiruire de tâmpenii, e nimic”.
Greu de repovestit o nuvelă de R. Bolano; cel mult pot reproduce spusele unui personaj a propos de scrisul unui alt personaj: „Povestirea avea patru pagini, dar când am terminat-o de citit am avut senzaţia că citisem un roman”. Suprapopulate ca nişte tabere de refugiaţi, prozele sale înmagazinează sute şi sute de istorii personale, pornind de la principiul că „Arta ţine de istoria personală mai mult de a ţine de istoria artei în sine. Arta este o istorie personală. Este singura istorie personală. Este istoria personală şi, în acelaşi timp, matricea istoriei personale” care la rându-i „este istoria secretă (…) pe care n-o vom afla niciodată”. De unde şi nevoie autorului de a despica firul în patru, în timp ce ţese ozoare tot mai sofisticate.
Şi această frază care i-ar fi plăcut lui Stephane Mallarmé, pe post de ferpar: „Niciodată nu terminăm de citit, nici dacă ar fi să dispară cărţile, la fel cum nu ne săturăm de citit, deşi moartea este un lucru cert”.
18 august ’14
