Cineva sugera, zilele trecute, o legătură simbolică între arestarea lui Dan Voiculescu şi anii de temniţă ai lui Iuliu Maniu şi compara trustul de presă al fostului securist cu Radio Europa Liberă. Unii au râs cu sughiţuri când au auzit aceste spuse năstruşnice, alţii însă au dat din cap înţelept şi aprobator. Abia apărută, opinia publică dă semne de îmbătrânire prematură: e uitucă şi are accese isterice. Protestele sale nu au consistenţă şi continuitate. Nu mai ştie de ce le-a declanşat. I se trage de la păcatul originar al unei revoluţii incerte. Confundă trecutul cu prezentul şi uită frecvent cum o cheamă.
Nu e prima dată când cine controlează prezentul e creatorul trecutului şi stăpânul viitorului, şi tot el produce la comandă memorii şi le şterge pe cele incomode, gestionând Alzheimerul colectiv. Săltaţi rând pe rând de pe scena politică, ilegaliştii de ieri şi corupţii de azi sunt transformaţi în deţinuţii politici de mâine. Cu ajutorul propagandei de partid (şi uneori de stat), circuitul în natura politică al fostelor structuri securisto-comuniste injectează nostalgia trecutului recent în discursul public actual.
Zilele „epocii de aur” sunt comparate elogios cu cele ale epocii de fier şi plumb prin care trecem. Ceva strâmb, dar adevărat e în toate acestea: delincvenţii scenei publice au ajuns în puşcărie pentru că au folosit politica partidului pentru a-şi umple buzunarele. Sunt aşadar deţinuţii unei politici corupte pe care o slujesc de pe când nu erau decât simpli turnători sau politruci de rând. Dar infractorii de pe listele de miliardari sau de lideri politici care s-au dedulcit la creşterea şi descreşterea economiei nu sunt decât nişte etichete lipite pe un sistem de corupţie integrată şi multilalteral dezvoltată. Etichete care ne fac să nu mai vedem pădurea din pricina copacilor. În spatele lor, pepiniera de cadre a devenit o junglă în care cresc şi se educă deja cei care vor controla jocurile economice şi politice de mâine. Când cade un asemenea cap produce un ecou asurzitor.
Aşa se explică de ce condamnarea şi primele zile petrecute de Dan Voiculescu după gratii au ridicat dialogul social politic la un alt nivel de vacarm. În vreme ce capul omului de afaceri, preşedinte fondator al Partidului conservator, se rostogolea pe treptele Direcţiei anticorupţie, trupul şi-a pierdut pentru o clipă simţul echilibrului, în vreme ce membrii şi membrele jurnalistico-politice se zbăteau haotic, fiecare atras de polul său politic. Însă e un trup care, chiar şi fără cap, simte enorm şi vede monstruos. Un trup capabil să trăiască o vreme fără creier. Este un miriapod cu suficiente picioare antrenate să mărşăluiască şi să dea şuturi. Şi-a păstrat ceva energie prin ganglionii nervoşi şi prin creierele mici din măduva oaselor. Înarmat cu energie reziduală şi reciclată, trustul de presă Intact promite un război lung şi-şi cheamă simpatizanţii în stradă pentru libertatea presei şi, implicit, a patronului.
Dan Voiculescu reprezintă coloana vertebrală a cincea în politica românească şi tot ce a atins a căpătat consistenţă gelatinoasă. Urmele lui se găsesc în mai toate combinaţiile politice, făcându-le să meargă ca unse. Deşi detestat public, a fost arbitru şi soluţie imorală pentru stabilitatea unei majorităţi guvernamentale volatile. A fost inevitabil şi indispensabil ca o injecţie cu morfină într-un cancer metastatic. Toţi cei care au vrut să se îmbete de putere sau ca să-şi înece frica înfrângerii au băut cu mogulul la masă, devenind foarte romantici şi sentimentali la beţie. Iar faptul că, deşi detestat public, Dan Voiculescu a fost considerat frecventabil şi cultivat în particular, ca şi Sorin Ovidiu Vântu, Dinu Patriciu, Ioan Niculae, Gigi Becali sau Ovidiu Tender, pentru a enumera doar câteva nume de pe lunga listă scurtă a celor mai bogaţi şi penali români, dovedeşte că scena publică ocupată de complici este o continuare logică a culiselor controlate de corupţi. Uneori aceştia din urmă apar ca zeii din maşinărie, să salveze echilibrul politic, să asigure o majoritate, să dea culoare şi piper fierturilor politice. Arestările şi condamnările făcute conform algoritmului politic sunt o secvenţă din războiul rece pe care-l poartă partidele cu legea şi sunt interpretate ca atare. Îşi bagă reciproc miliardarii la închisoare iar averea acestora se descompune în stomacul politic. Uneori le mănâncă în acelaşi timp şi banii, şi capul - să le asimileze combinaţiile şi ştiinţa de a scoate bani din piatră seacă. Decapitările nu ţin mult şi se găseşte ca soluţie de avarie vreun cap de schimb.
Nu altfel au stat lucrurile în cazul altui trust de presă părăsit de patron. Acesta, îmbogăţit cu sonde, conducte şi rafinării de propriul partid sau de foştii săi ofiţerii de reţea, a pierdut în timpul exilului voluntar obligatoriu nişte zerouri din averea de miliarde. Viaţa pe care a dus-o i-a mâncat ficaţii şi acum s-a pensionat evadând în trecut, să-l uite procurorii anticorupţie şi avocaţii soţiei. S-a dovedit că a stat în spatele sau în cârca multor politicieni care au murit de inaniţie sau au luat-o razna când le-a tăiat ţeava cu carburanţi. Îi simţim mirosul de sondă în multe cotloane legislative şi în multe practici guvernamentale pe care, dacă nu le-a inventat, măcar le-a rafinat până aproape de perfecţiune, că avea utilajele necesare. A făcut şi ceva politică şi şi-a condus afacerile din cabinetul de parlamentar. S-a bătut pentru locul fruntaş în clasamentele celor mai bogaţi români deşi firmele sale falimentau şi datoriile la stat creşteau deopotrivă cu influenţa sa economică şi politică. Astfel că şi-a atins culmea bogăţiei pe când falimentul îi închisese mai bine de jumătate din afaceri. Apoi a devenit şi mai bogat vânzând totul la pachet: sonde, datorii, dosare penale şi relaţii. A fost subiectul bileţelelor roz schimbate între preşedintele care l-a uitat şi fostul premier care a dezertat făcându-şi propriul partid. Din întâmplare sau necesitate, sigla noului partid reia însemnul preferat al miliardarului, un albatros survolând conturul literei a, de la „adevăr”. Din întâmplare sau necesitate, partidul de dreapta este un susţinător al celui de stânga, aflat la putere. Este partidul care guverna şi când fostul mogul pompa primele milioane în buzunarele prietenilor şi în motoarele politicii. Din cenuşa fostului imperiu mediatic s-a născut altul iar la comandă este un patron de televiziune care nu vrea nici el să aflaţi cum a făcut primul milion. Circulă un film despre care se spune că ar dovedi că făcea trafic cu copii pe o piaţă mereu flămândă de carne tânără. Probabil că e o făcătură, dar sursa bogăţiei sale, în ciuda falimentelor şi insolvenţei, rămâne un mister. Când falimentul e semnul succesului financiar, miliardarii penali sunt finanţatori de partide şi interlopii îşi dictează propriile guverne nu e de mirare că scăderea economică pe trimestrul doi al acestui an este prezentată de Victor Ponta drept o victorie guvernamentală.
Biografiile mogulilor seamănă între ele pentru că aceştia au trăit aceeaşi poveste de succes: au avut relaţii cu structurile comuniste şi securiste, şi-au creat şi cultivat propriile umbre/umbrele politice, pe care le-au plasat în posturi de conducere şi au lăsat ca vremea, ploile şi soarele să-şi facă treaba. Seminţele plantate în sistem au crescut acum şi rădăcinile lor se îmbină cu cele ale democraţiei şi reformei instituţionale din România. Afacerile lor continuă nestânjenite pentru că sunt generate de un sistem care doar cu ajutorul acestora există. Pe unii nu i-a părăsit norocul nici după gratii, de unde încheie afaceri care sperie gândul, nici ajunşi la pensie după ce şi-au asigurat fonduri nelimitate, nici în depărtările africane ale exilului, unde vânătorii de capete le pun pe masă infinite perspective de îmbogăţire. Pe alţii, procurorii speră să-i sugrume blocându-le conturile, doar-doar i-or prinde deschizând puşculiţele secrete, să ia o gură de oxigen. E o iluzie copilărească, pentru că nu-şi mai ţine nimeni scheletele în dulap. Astăzi îşi îngroapă oasele peste tot, să-şi astâmpere foamea la orice oră. Conturile la vedere sunt haina pe care o lasă în mâinile justiţiei, să poată fugi mai bine. Relaţia simbiotică pe care a stabilit-o cu reţeaua infracţională este atât de strânsă că simpla îndepărtare a mogulului are doar efecte parţiale, de imagine. După ce e înlăturat, ţesutul se cicatrizează, iar în locul fostului patron apare o clonă de-a lui. Poate că soldat al altui partid şi mercenar al altui grup de interese, dar cu metode şi efecte toxice identice. A-l scoate din scenă pe primul fără a studia raportul lui cu sistemul poate declanşa efecte secundare perverse. E ca şi cum ai răzui eticheta unei sticle cu acid: lumea va afla ce conţine recipientul doar când, însetată, îşi va arde limba.
