Linkuri accesibilitate

Arh. G.M. Cantacuzino: un martor căruia „istoria nu i-a luat capul”


G.M. Cantacuzino, autoportret 1955 (din arhiva familiei)

G.M. Cantacuzino, autoportret 1955 (din arhiva familiei)

„Nu am avut niciodată multă stimă pentru regimurile autocrate și totalitare...”

În nordul Moldovei, la Mihăileni, într-un fost tîrg în veacul trecut cu importanță istorică, pe plan cultural îndeosebi, au început cu două zile în urmă lucrările de conservare a uneia din casele familiei lui George Enescu, devenită proprietate a compozitorului după moartea mamei sale în 1909. A fost nevoie de o campanie de presă de aproape doi ani de zile, inițiată prin intermediul postului nostru de radio și vocea unei pianiste române stabilită la Viena, Raluca Știrbăț, pentru a readuce în atenție o casă-monument istoric, cu o semnificație spirituală simbolică deosebită pentru cultura română, ajunsă într-o stare de degradare avansată după 1989 și aflată la un pas de a fi demolată.

Casa lui George Enescu de la Mihăileni (foto. Raluca Știrbăț)

Casa lui George Enescu de la Mihăileni (foto. Raluca Știrbăț)

Dacă autoritățile statului, în primul rînd Ministerul Culturii de la București, au demonstrat pe parcursul a doi ani o totală lipsă de sensibilitate elementară față de moștenirea enesciană, Ordinul Arhitecților din România, prin intermediul uneia din personalitățile sale, dl. Șerban Sturdza, a preluat recent inițiativa salvării. Arhitectul Șerban Sturdza a declanșat campania în curs de desfășurare, ce are ca prin obiectiv realizarea releveului casei lui Enescu și lucrări de conservare provizorii, ce o vor pune la adăpost de intemperii, pînă ce vor putea fi strînse fondurile necesare restaurării propriu-zise a clădirii și repunerii ei într-un circuit de turism cultural. Este, evident, un gest mai mult decît binevenit, într-o țară ce suferă de două decenii de lipsa unor politici culturale adecvate, demne de secolul al XXI-lea, de conservare și valorificare modernă a patrimoniul său arheologic și arhitectural.

Clădire relativ modestă, casa lui Enescu de la Mihăileni a scăpat de mînia pseudo-revoluționară comunistă ce a distrus atîtea monumente de valoare după cel de-al doilea război mondial, între care conacul tatălui compozitorului, de la Cracalia, sau cel, tot în nordul Moldovei, de la Hoisești, proprietatea ramurii moldovenești a Cantacuzinilor, locul copilăriei altei mari personalități culturale interbelice, arhitectul G. M. Cantacuzino.

Arhitect, pictor, universitar cărturar, personalitate de tip renascentist, G.M. Cantacuzino (1899-1960) rămîne în istorie prin scrierile sale – unele din cele inedite, precum memoriile sub formă de epistole, „Scrisorile către Simon” – fiind publicate în ultimul deceniu. Martor lucid al evoluțiilor istorice românești din perioada interbelică, al celui de-al doilea război mondial și al instalării comunismului, o personalitate căreia istoria „nu i-a luat capul”, G.M. Cantacuzino și trecerea sa prin lume au fost evocate nu de mult într-o carte de excepție, scrisă de un alt membru al familiei Cantacuzineștilor, Jean Michel Cantacuzène, „O viață în România. De la Belle Epoque la Republica populară 1899-1960, publicată la editura pariziană L’Harmattan*. Un volum ce își așteaptă traducerea atît în România, cît și la Chișinău, date fiind atît mărturiile istorice excepționale incluse în

corespondența sa, cît și referirile la lumea basarabeană, de o intensitate și un pitoresc rar întîlnite.

„Peisajul Basarabiei – scria el într-un raport militar, după ce fusese mobilizat pe frontul de est în 1941 – are caracteristicile unei stepe opulente. Monotonia ondulațiilor colinelor joase, rar întrerupte de cîte o pădure de salcîmi, comune și sate toate echidistante și aproape toate alipite flancului unei coline, căi ferate puține și drumuri rare, nici un curs de apă mai important pentru a întrerupe repetiția acestor motive, dulceața luminii unui cer decorat de nori grandioși, care se reflectă din cînd în cînd în iazuri și lacuri în fundul văilor, mori de vînt solitare în preajma satelor, iată cum îi apare călătorului Basarabia; fie că urcă în nord spre cetatea Hotin, fie că descinde în sud, spre zidurile gri ale Cetății Albe. Dintre toare regiunile romînești, aceasta este, poate, cea care a fost cel mai puțin studiată pe plan artistic și intelectual.” Și descrierea continuă cu o amplă prezentare a satului basarabean, urmată de cea a regiunii transnistrene și a satelor locuite de coloniștii germani.

Războiul avea să-l conducă pe acest intelectual rasat – care îi scria soției sale, trimisă la adăpost în Marea Britanie, că „nu am avut niciodată multă stimă pentru regimurile autocrate și totalitare” - mai departe, în calitate de corespondent, la Odesa și în Crimeea, pe frontul din Kuban și pînă la Stalingrad, de pretutindeni trimițînd descrieri pasionante ale locurilor și oamenilor în vremuri de război.

G.M. Cantacuzino, Cetatea Tighina (acuarelă 1943)

G.M. Cantacuzino, Cetatea Tighina (acuarelă 1943)

Avea să fie demobilizat în 1943 și să asiste apoi la evenimente, scriindu-i soției în Anglia că este din ce în ce mai mult pictor, „arhitectura nemai fiind decît o amintire în această epocă de demolări sistematice. Scriu cărți, lucrez pentru mai multe reviste și țin cursuri [la universitate]”. Visa să plece în Anglia, scriind în 1946, că este lăsat în pace, considerat „în general un bun democrat”, dar conștient „că România nu a fost niciodată mai amenințată. Rusia nu va renunța niciodată la ea, cum nu va renunța nici la Dunăre, nici la Dardanele”.

Pavilionul României clădit de G.M. Cantacuzino la Expoziția Universală de la New York în 1939

Pavilionul României clădit de G.M. Cantacuzino la Expoziția Universală de la New York în 1939

Iar apoi, într-o altă scrisoare: „România a devenit o țară de lupi înfometați, gata să vă sfîșie, dacă li se pare că posedați mai mult decît ei…” […] Va veni o zi cînd, sateliți ai Rusiei, vom fi din nou obligați să facem contrariul a ceea ce am dori. Acesta este sfîrșitul trist al lucrurilor. Se vorbește mult, la posturile de radio, despre libertate. Dar această noțiune este atît de relativă. Și apoi, libertate, dar pentru a face ce, cu ea?”

La 7 aprilie 1946, cu o luciditate rară, G.M. Cantacuzino revenea scriind: „Știm că România, ca și întreaga Europă centrală și orientală, vor rămîne practic anexate URSS-ului. În ziua în care dominația rusă se va încheia, România va fi dispărut de multă vreme. Ea este supusă unui sabotaj metodic și feroce, unei sărăciri care a luat, în ultimele săptămîni, un ritm accelerat. Instituțiile ei sînt suprimate sau reduse la tăcere una după alta, iar dictatura proletară… stinge una după alta veiozele spiritului, care mai îndrăzneau să se manifeste timid…”

G.M. Cantacuzino avea să fie arestat de serviciile de securitate în 1948 și să petreacă ani îndelungați în gulagul român, la canalul Dunărea Marea-Neagră și închisorile de la Aiud și Pitești…

*Jean Michel Cantacuzene, Une vie en Roumanie. De la Belle Époque à la Republique populare 1899-1960. L’Harmattan, Paris, 2011, 369 p. (coll. Graveur de memoire).

P.S. Mi se atrage atenția, într-o postare pe Facebook, că o versiunea românească a cărții a apărut, totuși, în 2012, la o editură obscură din Iași, Fides, în traducerea Petruței Spânu. Fac, în consecință, rectificarea cuvenită (V.E.).

XS
SM
MD
LG