Linkuri accesibilitate

Pentru a primi scrisoarea de invitație, absolut necesară pentru obținerea vizei, agenția locală de turism, acreditată de Ministerul de Externe din Tadjikistan m-a obligat să iau un ghid.

Abdul îl cheamă pe agentul (turistic, dar probabil nu numai) care are grijă de mine în Dushanbe. Are 26 de ani și tocmai s-a întors de la o bursă din Germania. Pentru a primi scrisoarea de invitație, absolut necesară pentru obținerea vizei, agenția locală de turism, acreditată de Ministerul de Externe din Tadjikistan m-a obligat să iau un ghid, care să-mi arate capitala și să mă convingă că cea mai săracă țară din Asia Centrală nu o duce chiar așa de rău.

Peste tot în Tadjikistan de pe clădirile publice îți zâmbește optimist Emomali Rahmon, șeful statului. „El le-a cerut oamenilor să dea jos aceste portrete, fiincă nu se consideră rege”, îmi explică Abdul, dar „președintele una spune și alta face”, mă asigură un important ziarist local, „așa că Rahmon se află peste tot, dar încearcă să ne convingă că e dorința altora, nu a lui, eventual a noastră a tuturor”.

Președintele Emomali Rahmon

Președintele Emomali Rahmon

Emomali Rahmon este un autocrat, care și-a exersat calitățile ca aparatchik în perioada Uniunii Sovietice, dar care acum s-a transformat din ateu în musulman practicant, făcând inclusiv pelerinajul obligatoriu la Mecca. Când a fost criticat pentru alegeri incorecte, care-l mențin în funcție de 20 de ani, a argumentat că „99% dintre tadjici sunt musulmani și au o cultură diferită de care trebuie să se țină cont”, se înțelege diferită de reprezentanții OSCE care au monitorizat procesul electoral.

Abdul, ghidul pe care mi l-au băgat pe gât autoritățile tadjice, îmi povestește că el nu l-a votat la ultimele alegeri prezidențiale pe Emomali Rahmon, dar că un prieten bun de-al lui a încercat să-l convingă că rămânerea în funcție a președintelui ar fi cea mai bună soluție, spunându-i că țara este stabilă, după cei cinci ani de război civil (1992-1997), că lucrurile deși se mișcă încet, merg înainte, că oamenii trăiesc mai bine și că până la urmă datorită lui s-a putut face pace. „Într-un fel e un erou?”, îl provoc eu. „Da e un erou, fiindcă doar el a avut curajul să-și asume rolul de președinte în timpul războiului”.

Aproape 100 de mii de oameni au murit în perioada războiului, care a început după ce locuitorii din Pamir, Regiunea Autonomă Gorno-Badakhshan, s-au revoltat împotriva guvernului central și a regiunilor dominante, pornind de la faptul că sunt subreprezentați. Alături de ei au venit apoi liberal-democrații și islamiștii organizându-se sub denumirea de Opoziția Tajikă Unită. Lucrurile au degenerat, iar puterea, alături de președintele Emomali Rahmon a primit ajutor militar de la Rusia și de la Uzbekistan, în vreme ce Opoziția a fost sprijinită de Afganistan.

Abdul nu fuge de subiectele politice, ca majoritatea tadjicilor, dar cel mai mult îi place să vorbească despre religia lui și despre felul greșit în care jurnaliștii occidentali pun problema Islamului. Are un discurs gata pregătit despre non-violența pe care o propovăduiește Coranul și despre faptul că musulmanii nu fac prozelitism, spre deosebire de creștini, de exemplu. La fel ca mulți tineri din Asia Centrală și el este un musulman practicant, care își face rugăciunile de cinci ori pe zi și merge în fiecare vineri la Moschee: „nu-mi ia decât două minute și în plus sunt mereu curat, fiindcă înainte de fiecare rugăciune trebuie să mă spăl bine peste tot”.

„Aș vrea să mă căsătoresc cu o fată musulmană, dar nu neapărat una care să poarte eșarfă”, mi se confesează agentul meu din Dushanbe. Prietena lui stă în Germania, dar părinții ei sunt din Tajikistan. Acolo a cunoscut o altă nemțoaică drăguță și deși este catolică îi place să poarte hijab, voalul care acoperă părul, gâtul și pieptul femeilor musulmane: „atunci când își pune eșarfa, devine extraordinar de frumoasă”, adaugă ghidul meu, un argument estetic, la celelalte explicații conservatoare pe care le-am primit până acum de la alți musulmani practicanți.

„Unde l-ai cunoscut pe profesorul Shokirjon Hakimov”, mă descoase agentul meu, care m-a văzut ieșind de la biroul BBC din Dushanbe cu unul dintre liderii opoziției neparlamentare. „Printr-un prieten comun”, îi spun cu sinceritate, dar el nu se mulțumește cu atât și insistă „aș fi curios să știu despre ce-ați discutat, dacă nu sunt lucruri prea intime”. Abdul avea probabil nevoie de mai multe amănunte pentru raportul zilnic, dar n-am putut să-l ajut, așa că l-am lăsat să treacă la propaganda sofisticată pe care încearcă să o pună în practică. „Cum poate funcționa normal o țară în care nu există Opoziție?”, îi arunc eu mingea la fileu. „Opoziția înseamnă islamism”, parează prompt agentul meu, cu replica oficială.

Parlamentul din Tadjikistan are 63 de parlamentari, din care doar patru pot fi considerați parte a Opoziției: doi membri ai Partidului Renașterii Islamice și doi deputați ai Partidului Comunist. Alți patru reprezentanți ai altor partide decât cel al președintelui Emomalii Rahmon, votează cu puterea: doi agrarieni și doi din partea Partidului Reformei Economice. „Avem opoziție parlamentară, deci avem democrație” spune pe jumătate ironic, pe jumătate serios un jurnalist de la Dushanbe. Ilhom Narziev, care a fost multă vreme corespondent din Afganistan, crede că reprezentanții Opoziției, parlamentare sau neparlamentare, nu pot fi luați în serios, fiindcă „fac doar circ și nu au nici un fel de planuri serioase”.

XS
SM
MD
LG