Linkuri accesibilitate

„În ziua în care am descoperit că tot ceea ce îmi plăcea cu adevărat era să povestesc istorii, mi-am propus să fac tot ce-mi stă în putinţă spre a-mi împlini această dorinţă”.

Viaţa, zice-se, merită trăită cel puţin pentru a ceti cum şi-a trăit-o Goethe; or, se ştie bine că titanul de la Weimar a avut mare noroc de Eckermann, ale cărui „Convorbiri cu Goethe” îl livrează posterităţii în regim diaristic. Columbianul Gabriel Garcia Marquez nu se are decât pe sine, iar în 1999 şi proasta surpriza de a i se descoperi un cancer limfatic, ceea ce-l face să se replieze asupra propriului eu într-o scriere monumentală, pe măsura personalităţii sale, „A trăi pentru a-ţi povesti viaţa”, Rao, 2010.

„În ziua în care am descoperit că tot ceea ce îmi plăcea cu adevărat era să povestesc istorii, mi-am propus să fac tot ce-mi stă în putinţă spre a-mi împlini această dorinţă”, afirmă autorul, şi tot atunci se întreabă: „Ce mister este, oare, acesta care face ca simpla dorinţă de a povesti să se prefacă în pasiune, ca o fiinţă omenească să fie în stare să moară pentru ea; să moară de foame, de frig sau din orice altă pricină, numai pentru a plăsmui ceva ce nu poate vedea şi nici atinge…” Cele 600 de pagini ale opului – primul dintr-o trilogie anunţată – răspund cu lux de amănunte la această nici nu întrebare, ci profesiune de credinţă. Cariera de tânăr jurnalist fără nici o leţcaie, primele texte publicate, recunoaşterea în cercul îngust al prietenilor intimi („A scrie cum scrii dumneata nu se explică decât printr-o stea norocoasă cu care nu se poate pune nimeni”), urmată de conştiinţa propriei valori („Am recitit-o [povestirea „Noaptea bâtlanilor pitici”] după cincizeci de ani, înainte de a scrie acest paragraf, şi cred că nu i-aş schimba nici o virgulă”), toate se leagă pentru a cartografia relieful unei opere de dimensiunile unui continent.

Şi acea amintire ingenuă, dacă nu cumva premonitorie, de care nu-mi vine să mă despart: „Mi-ar fi de-ajuns să evoc un prânz la care discutam cu tata despre dificultatea de care se lovesc mulţi scriitori redactându-şi memoriile atunci când nu-şi mai amintesc nimic. Cuqui, de 6 anişori pe atunci, trase o concluzie de o simplitate magistrală:

– Atunci, spuse, primul lucru pe care trebuie să-l scrie un scriitor sunt memoriile…”

XS
SM
MD
LG