Linkuri accesibilitate

Succesul extraordinar al literaturii cu caracter memorialistic – fie că-i vorba de jurnale, fie de amintiri sau fragmente din corespondenţa inedită – se explică şi prin faptul că, sătul/dezgustat de „minciuna” literaturii de ficţiune (de cele mai multe ori, colorată propagandistic în societăţile autoritare/totalitare), publicul a înghiţit, adeseori pe nerăsuflate, adevărul în formă pură/brută. La începutul anilor ’90, Jurnalul fericirii, de N. Steinhardt, Dacia, 1991, deschidea calea unei lungi serii de scrieri inedite d’outre tombe ce vor marca primul deceniu românesc de după comunism. Că şi-au făcut efectul – de curăţare morală a unei societăţi profund viciate pe durata ultimelor 4-5 decenii –, că au avut mai degrabă un rol expiator – la urma urmei şi Moise şi-a purtat poporul vreme de 40 de ani prin Pustie, până la moartea ultimului om născut în robia egipteană –, totul depinde de punctul de vedere. Ştiu oameni care şi-au schimbat destinul, făcându-şi-l de fapt abia atunci, după ce au parcurs Jurnalul fericirii sau Închisoarea noastră cea de toate zilele a lui Ioan Ioanid; însă la nivel de societate, lucrurile n-au mers la fel de bine cum erau în drept să se aştepte cei care, redactându-şi memoriile, şi-au asumat riscul de a se expune, y compris oprobriului unui public în mare parte conformist, dacă nu cumva complice al oricărui regim la putere.

Scriu aceste rânduri la aflarea morţii scriitoarei și disidentei Oana Orlea (1936-2014), fiica pilotului Constantin „Bâzu” Cantacuzino & nepoata prin alianţă a lui George Enescu (bunica sa maternă e chiar Maruca Cantacuzino!) şi legatara sa testamentară, din a cărei carte de interviuri „Ia-ţi boarfele şi mişcă!” citez aceste rânduri cu valoare testamentară:

„Generaţia mamei şi cea a părinţilor ei s-au trezit brusc în infern – oameni umiliţi, spoliaţi de toate bunurile, de orice drept, alungaţi din case numai cu un geamantan sau două, huliţi, ajunşi în câteva ceasuri fără adăpost, găzduiţi de rude, de prieteni, până când erau şi aceştia aruncaţi în stradă. Inventarul făcut la luarea în primire a unei proprietăţi este un document impresionant : veselă, tablouri, cărţi – toate adunate de generaţii –, arhive de familie, oi, vite, ce să mai vorbim de lucrurile neconsemnate, care au fost pur şi simplu furate. Li se spunea şi li se repeta acestor oameni că sunt ruşinea naţiunii. Iar eu, mlădiţă a acestei ruşini, eram sfâşiată între nedumerire şi furia de a nu şti care era adevărul. Pe de o parte, mi se spunea că totul fusese roz şi idilic înainte, pe de alta, nu auzeam decât orori despre ai mei. În satul Rogoaza, bunica mea, Annie Diamandy, clădise un cămin cultural, o casă parohială, se pregătea acolo ridicarea unei şcoli – astea le trăisem doar. Şi atunci ? Din ambele părţi mi se părea că sunt minţită – în cel mai bun caz, prin omisiune –, fiecare parte fiind când de bună, când de rea credinţă. Mă pierdeam într-un labirint de întrebări fără răspuns.”

Or, pentru a ieşi din acest labirint, firul (Ariadnei al) memoriei reface nu atât o biografie (şi aceasta, dată peste cap – este arestată în 1954, la doar16 ani, sub acuzaţia de “complot şi acţiune subversivă împotriva statului”, fiind condamnată la patru ani de puşcărie. Eliberată după trei ani, va fi arestată în 1960 în legătură cu Cazul Ioanid, cu care nu avusese nicio legătură. După, lucrează ca ajutor de sudor pe un şantier din Bucureşti, taxatoare la IRTA, apoi şamponeză la Cooperativa Higiena ş.a.m.d., până la stabilirea în Franţa, în 1980, unde scoate volumele „Une Sosie en Cavale” şi „Les Anées volées – dans le Goulag roumain à seize ans”, ambele la Editura Seuil; vorba lui Dorin Tudoran: „Universităţile Oanei s-au numit Văcăreşti, Jilava, lagărul de muncă Pipera, croitoria puşcăriei Târgşor, Mislea, Malmaison etc.”), cât o epocă, una revolută – cu condiţia să nu se „întoarcă pagina” ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

„Să nu ne răzbunaţi”, cerea cu limbă de moarte Mircea Vulcănescu. Or, eu unul cred că nicio iertare nu-i sinceră atâta timp cât aceasta presupune şi uitare – îmi vine-n minte replica lui Paul Goma, aruncată torţionarilor săi: „Am să vă ne-uit!” –; din contră, abia ceea ce francezii numesc devoir de mémoire deschide calea unei asumări făţişe a istoriei personale şi de neam (al nevoii, y compris). Potenţată artistic, orice faptă capătă o cu totul altă arie de acoperire, şi atunci nu se mai poate vorbi despre „spălarea rufelor murdare în public”, ci de o curăţire lăuntrică, dacă nu chiar de spovedanie (a unui învins, sigur că da, căci învingătorii mai degrabă zăngănesc din arme şi mizează pe tăcerea mieilor de sacrificiu). Altfel spus, abia în scris oricine se poate uita în ochii celui/celor care l-a(u) nedreptăţi cândva, nu pentru a-i(le) reproşa ceva, ci spre a-şi recăpăta astfel demnitatea călcată în picioare. Faptul că unii cititori vor lăsa ochii în pământ poate că-i va determina să nu facă ceea ce, pus pe hârtie (sau pe ecran, dacă mă gândesc la e-book), le-ar fi ruşine să (se) recunoască. La urma urmei, o carte scrisă nu-i doar o boală-nvinsă (ca să-l citez pe Lucian Blaga), ci şi un lung, dacă nu chiar nesfârşit travail de deuil. Cu riscul de a-i mai supăra, o dată în plus, pe cei vii, dar dându-le a doua viaţa celor trecuţi în nefiinţă…

XS
SM
MD
LG