Linkuri accesibilitate

Jurnalul săptămînal al avocalului Roger Gladei.

Roger Gladei s-a născut la 15.02.1973 în orașul Drochia. Absolvent al Facultăților de istorie, drept și finanțe. Studii postuniversitare în MBA (Grenoble). Avocat, șef al biroului de avocați „Gladei și Partenerii”.

LUNI

Ziua a început cu marea finală a copa mundial de futbol. Argentina îl are pe magnificul Messi, dar Germania are o ECHIPĂ. Unde-i unul nu-i putere…

Sting lumina în casă, încui ușa… nu, ceva nu-i la locul lui. Ah da, lipsește un pupic, soția și fiicele au plecat deja, de fapt trei pupici (interesant, DEX-ul dă pupici sau pupice la plural, cred că pupice, cel puțin în cazul meu, că doar vin de la fete).

…Suntem și noi o echipă la birou, o echipă de creatori, un atelier de producere. Am lucrat anterior, mai mult timp, la o organizație de o mie de oameni, o bancă bună (ce oximoron în ziua de azi), a fost o școală bună. Deci m-am lansat pe cont propriu atunci când știam ce vrea un client cu cerințe înalte. Aveam impresia că știu și rețeta, am alcătuit-o singur din ingrediente luate din practică, pe de o parte, și din lecțiile profesorilor din MBA-ul de Grenoble, pe care tocmai îl absolvisem. Vroiam să creez un knowledge organization, bazată pe knowledge sharing, inteligență emoțională și dezvoltarea capitalului intelectual. Anume acestea sunt anunțate din prima zi pe pagina noastră web, la rubrica „Valori”, știu că nu este un lucru comun între avocați, dar... noi suntem altfel.

MARȚI

Noutatea zilei, respectabila publicație internațională Best Lawyers din SUA ne titrează și mă desemnează „Lawyer of the Year in Moldova” în categoria drept financiar și bancar. Sunt măgulit și onorat, dar mă roade (ei poate nu roade, ronțăie) întrebarea: „De unde știu americanii aceștia cine-i mai cine aici în Moldova”. Deschid publicația on-line și citesc „publicația se bazează pe chestionarea exclusiv a colegilor”. Adică, colegii de breaslă au dat aprecierea. Să văd dacă sunt și alți colegi în listă, da, într-adevăr, sunt, la alte categorii. Îmi împărtășesc bucuria cu câte un email „Felicitari, dragi colegi!”. Răspund nu toți, mda.

Bătrânică de la ușa supermarketului are o găleată cu flori. Vine aici de e iarnă sau e vară. De data asta are niște flori cu miros îmbietor și cu petale firave, pe piciorușe ca lumânările. Se zice că florile sunt întruchiparea iluminării plantelor. Frumusețea florilor ne face să redescoperim frumosul din noi, cel care nu are legătură cu forma fizică, să redescoperim adevărata noastră natură, dincolo de ego-ul impostor. „Cum se numesc florile, tanti?”. ”La noi în sat le zic solne, băiețel”. Sunt niște petunii, cred. „Vreau buchetul ăsta, nu, pe ăla, dați-mi-le pe ambele”, nu mă pot opri. „Să fii sănătos, puiuțule.” Eu, puiuț? Doar soția mă mai dezmiardă așa, și tot doar atunci când nu calc pe bec. Păi, totuși puiuț sau best lawyer? Caracterul este copacul, reputația este doar o umbră, vorba lui Lincoln.

MIERCURI

Azi e o zi mare, am (re)devenit cetățean român. Nimic nu poate știrbi din solemnitatea momentului: nici glumițele insipide ale cinovnicului care citește lista celor admiși, nici zăpușeala din sala în care ne țin pe toți cei vreo două sute de (re)dobânditori, după o a doua lectură (ca legile în parlament) a listei. Jurăm în cor, tocmai ni s-a explicat că nu-i păcat. „Jur să respect Constituția și legile țării” – aici dau mai încet, doar sunt jurist, nu pot trișa, nu cunosc legile României. Se pare că sunt unicul care are acest scrupul, corul din jur cu abnegație jură. Trag aer în piept și compensez la intonarea imnului, aici dă glas istoricul din mine, îmi este cunoscut textul.

„Tata, mama, da unde e casa buneilor voștri?”, mezina Francesca e la vârsta căutărilor. Cred că scrie și o carte, ceva de genul Story of my life, în format electronic desigur. Nu știu exact care sunt ocupațiile ei prioritare, copiii noștri cresc după principiul „Ce-ai sădit aceea crește”. Noi, părinții, nu prea am stat deasupra lor, am ales să fim doar alături.

”La marginea pădurii”, răspundem practic într-un glas, soția și eu. Ridicăm mirați sprâncenele, ambii, ce coincidență. Un mic consiliu familiar și decizia s-a copt, mergem în week-end să vedem casele buneilor, cele de sub pădure, fiecare sub a sa, dacă s-au mai păstrat desigur.

JOI

De dimineață sunt în Parlament, în premieră particip la prezentarea unui proiect de lege în comisiile de resort. Țin mult la acest proiect, au fost luni de creație, dezbateri și compromisuri. După părerea mea și altor savanți – vorba studenților de la istorie – este un proiect reformator, va contribui la creșterea accesului la finanțare și, implicit, a nivelului de viață. Excelent, s-a acceptat pentru prima lectură, e ca un examen pe care l-am susținut, creația noastră prinde viață (vorbeam mai sus despre creatorii din noi, creația legislativă are muza ei).

Parlamentul nou, vorbesc despre clădirea renovată, produce impresie: săli spațioase și aerisite, jilțuri moi în care te poți roti că să-ți etalezi ceasul de la mână sau perlele din colier, control de acces mai ceva ca la vamă. Totul pentru o muncă întru binele poporului.

Merg la judecată, am proces în apel. Am câștigat în prima instanță, compania de asigurare a făcut însă apel, nu vrea să plătească pe polița de asigurări. Sunt sigur pe mine, am dreptate. Pledez confient, obțin și un feed-back: judecătorul-raportor dă afirmativ din cap atunci când mă refer la aspectele-cheie. „Am lucrat și eu mult timp în asigurări, aveți dreptate, veți câștiga”, mă bate pe umăr un coleg de breaslă, în robă ca și mine, în timp ce judecătorii sunt în camera de chibzuire. Se anunță și soluția instanței: „Se admite apelul, se casează.. se pronunță.. se respinge..” – ca un duș de gheață. Clientul meu, care sta alături, face ochii ca roata și lunecă înapoi pe scaun. „Da, știu, mi-ați spus – își revine un pic – nu e ultima instanță, dar cum se poate?” „Veți câștiga la Curtea Supremă” – mă bate pe celălalt umăr colegul de breaslă. Cum să-i explic eu respectivului judecător-raportor că nu pe mine m-a fraierit, dând din cap afirmativ în timp ce eu pledam, ci pe colegul său din prima instanță care a scris o hotărâre bună de crestomația actelor judecătorești. Vreau reforma judiciară până la capăt. Între timp, merg să scriu recursul. Fiecare veac are evul său mediu, vorba lui Jerzy Lec.

Lipsă de spațiu, năduf și mirosuri corespunzătoare în sala de judecată. Da, prima putere din stat are alt miros decât puterea a treia… O fi intenționat?

O noutate cutremurătoare spre sfârșitul zilei, un avion civil cu 298 pasageri la bord a fost doborât deasupra regiunii Donețk. Separatiștii, în unison cu presa oficială și aservită din Federația Rusă, dau vina pe Kiev, președintele ucrainean este categoric „Atac terorist”. Începe războiul mediatic, cu o nouă intensitate. Îmi vine în cap același Jerzy Lec: în lupta ideilor mor oameni…

VINERI

„Fiscul a zis că nu putem deduce cheltuielile legate de ajutorul pe care l-am acordat pentru tratamentul doamnei acelea”, mă anunță cadențat la telefon contabila. Trebuia să transferăm nu spitalului, ci unei organizații obștești. Bine, zic, voi lua-aminte, important este că ajutorul a fost de folos. Fiscul știe mai bine ce e facerea de bine. Decât cu un prost la câștig, mai bine cu un deștept la pagubă, vorba tatei.

Gândurile-mi sunt risipite de un claxonat strident; am parcat fără să semnalizez. Pretenții din partea celuilalt șofer. „Eram pe drum cu prioritate”, latră egoul din mine (fără egolatrie, la drum nu faci cumetrie). Dă replica: „Da, dar nu ai semnalizat”. Închid gura ego-ului și cedez, cu smerenie: „Cred că ai dreptate”. Reacția de răspuns este neașteptată: „Ei, poate nici eu nu am dreptate…”. Hopa, dar unde-s ”Kaziol, samkaziol”. Poate chiar suntem în drum spre Europa?

Nimic nu întărește egoul mai mult decât sentimentul de a avea dreptate. Chiar și atunci când greșim, egoul spune „Sunt corect, procedez greșit.”

În portbagaj zornăie vesel rachetele de badminton, vine week-endul.

XS
SM
MD
LG