În ultimii doi-trei ani am avut ocazia să discut, aici, la Chişinău, cu cîţiva ambasadori şi politicieni străini şi de fiecare dată m-a frapat un amănunt. Aceşti ambasadori, politicieni şi cinovnici străini erau nu doar inteligenţi şi docţi, ci şi… foarte modeşti şi joviali. Aceşti oameni nu mă priveau de sus în jos, nu erau infatuaţi, ci, dimpotrivă, discutau cu mine de parcă eu, un om fără funcţie în stat, eram egalul lor.
Am avut ocazia să discut şi cu cîţiva cinovnici şi diplomaţi autohtoni şi mărturisesc că am fost decepţionat. Nici vorbă de modestie şi de simplitate la „ai noştri” oameni mari. „Ai noştri” erau îngîmfaţi, plini de afectare şi de importanţă, păreau proiectaţi dintr-o dimensiune superioară într-o lume a nimicniciei.
Ce plăcute au fost discuţiile cu politicienii şi diplomaţii străini care se comportau firesc, natural, care puteau chiar să asculte cu interes un umil cetăţean. Şi cît de împăunaţi şi gravi erau unii diplomaţi şi cinovnici autohtoni! Izbitoare diferenţă! Iar dacă stau să mă gîndesc mai bine anume conversaţiile cu conducătorii autohtoni ar fi trebuit să fie foarte plăcute, ei fiind plătiţi din banii contribuabililor moldoveni, adică şi din impozitele strînse de la mine.
Să precizăm un detaliu. Fireşte că cinovnicii şi politicienii moldoveni pot crea aparenţe, pot să-ţi zîmbească, să ţi se adreseze ca unui frate, şi chiar să se bată pe burtă cu tine, dar pentru asta trebuie să ai şi tu o funcţie importantă, să existe măcar un mic interes sau să le fii un cumătru drag.
Am văzut în anii tranziţiei suficienţi cinovnici-diplomaţi-politicieni-conducători moldoveni îngîmfaţi, captivi ai unui complex de superioritate, oameni care dădeau impresia că sînt nişte mici zei, nişte reprezentanţi ai unui stat puternic, bogat şi lipsit de probleme. Or ţara fiind de multă vreme în mocirla corupţiei şi sărăciei, infatuarea lor e de-a dreptul stranie şi ofensatoare. Fiţi mai modeşti şi mai umili, stimabililor. Că nu l-aţi apucat încă de un picior pe Dumnezeu.
