Linkuri accesibilitate

De ce mi-e frică de militarii tadjici: Kîrgîstan-Tajikistan, o graniță dificilă


Lîngă Lacul Karakul...

Lîngă Lacul Karakul...

Cele cinci sau zece minute petrecute în fața barierei mi s-au părut ore și mi-am dat brusc seama că sunt singură în fața unei garnizoane de militari sălbăticiți de statul în Pamir...

În fața barierei de la granița tajikă din pasul Kizilart, soldatul, de două ori cât mine, se uită disprețuitor spre rucsacul meu și nu se grăbește să-mi dea drumul. La 4300 de metri altitudine, ninge și bate vântul în iunie, iar șoferul care m-a adus din Kîrgîstan a întors și a plecat în trombă. Cu doar două zile citisem că tadjicii au închis granițele în urma unor

Eleonora Beishenbek

Eleonora Beishenbek

altercații care au avut loc la Khorog, capitala Republicii Autonome Gorno-Badakhshan, locul de unde în 1992 a pornit războiul civil care a durat cinci ani, dar Eleonora Beishenbek de la Radio Europa Liberă/Radio Liberty, biroul din Bishkek, a vorbit cu oficialii de la graniță și m-a asigurat că pot trece fără probleme.

Cele cinci sau zece minute petrecute în fața barierei mi s-au părut ore și mi-am dat brusc seama că sunt singură în fața unei garnizoane de militari sălbăticiți de statul în Pamir, păzind o frontieră pe care dacă cineva vrea să o treacă fără să fie văzut o poate face, ocolind cele două puncte vamale aflate la 20 de kilometru unul de altul, în vreme ce majoritatea soldaților stau înghesuiți în cele două barăci și se încălzesc, iar alți doi sunt înghețați și nu văd dincolo de norul care coboară încet peste munte.

De la frontiera de ieșire din Kîrgîstan la cea de intrare în Tadjikistan am făcut aproape o oră cu o mașină 4x4 pe o șosea devenită potecă pierdută în grohotișul muntelui. Șoferul voia să-i dau 350 de dolari până în primul oraș tadjik, Murgab, dar suma mi s-a părut imensă pentru 260 de kilometri, iar omul nu voia să negocieze. După ce în sfârșit am trecut de barieră și am dat pașaportul la control, stând și așteptând cu rucsacul în spate ștampila de intrare sub privirile mai mult decât curioase ale militarilor mi-am zis că trebuia să plătesc.

Vedere cu Masivul Pamir

Vedere cu Masivul Pamir

Dincolo de graniță era doar un pustiu alb și cețos. Prima localitate, Karakul se află la 60 de kilometri, pe care am calculat, stând și aștetând pașaportul ștampilat, că-i pot face în vreo 10 ore, deci dacă mă grăbesc pot ajunge pe lumină. Voiam doar să plec repede, în vreme ce toți băieții aceia își făceau brusc de lucru pe-afară, îmbrăcați lejer, în blugi sau trening și încălțați inevitabil cu șlapi.

Întreb timidă în rusește dacă nu e vreo mașină spre Karakul. Lor nu li se pare stupidă întrebarea, fiindcă au o mașină acolo, așa că-și trimit șeful să negocieze. Șeful, tot în șlapi și trening, acceptă 50 de dolari și până când colegii lui îmi înregistrează pașaportul și-l cercetează în amănunt, omul se îmbracă în uniformă și împreună cu un altul mă invită să urc într-o mașină care abia pornește, veche de când lumea, dar funcțională în cele din urmă. Pe drum îmi cer țigări, se opresc să vorbească la telefon, fiindcă nu peste tot e semnal, iar în fața lacului Karakul, facem poze. Șeful vrea să-mi facă mai multe portrete și îi cere celuilalt să facă mai multe fotografii doar cu noi doi. Toate cu aparatul meu. Karakul care înseamnă Marele Lac Albastru este la 4100 de metri, e imens, sărat și lipsit de viață. Despre lac a scris prima dată călugărul budist Xuanzang, care a călătorit dinspre China spre Vest în anii 600.

Militarii m-au lăsat în satul de lângă lac, la o familie care găzduiește turiști, iar șeful nu a mai vrut să-mi ia banii, spunându-mi că se întoarce spre seară să mă ducă mai departe și că ne socotim atunci. Oamenii mi-au dat ceai, pâine și unt de iac, invitându-mă în camera lor mare și înghețată de lângă intrare , în vreme ce ei s-au înghesuit în bucătăria-dormitor bine încălzită, în care străinii nu sunt primiți. M-am bucurat de bunătățile lor și am plecat prin sat să caut o mașină care să mă ducă mai departe. Umblând printre casele plate asemănătoare cu cele care se construiesc în China, la marginea deșrtului sau în oaze, am dat peste un singur mijloc de locomoție: am bătut la ușă și un tânăr a ieșit, mi-a zis să urcăm în mașină și m-a dus la profesoara de engleză din sat să negociem. Mă temeam să merg cu militarul, pe care gazda mea îl numea „comandantul”, dar prea mult spațiu de manevră nu aveam. Am pornit negocierea de la 200 de dolari și după o oră și jumătate am ajuns la 80. Răstimp în care șoferul s-a dus să caute și alți săteni care ar putea merge spre Murgab.

Malia, profesoara, este din Osh, poartă o rochie de casă roșie, cizme și colanți negrii scămoșați. „În fiecare dimineață, când mă trezesc, visez să plec de-aici”, mi se confesează, adăugând că aici „viața e dură și îmbătrânești repede”. Se scoală devreme, dă de mâncare la iaci și la oi, pregătește micul dejun, merge la școală unde stă opt ore și apoi se întoarce face de mâncare, spală, curăță casa, iar când se întunecă se uită puțin la televizor. Satul nu are curent electric, dar mulți au baterii solare.

Vara cei din Karakul se mută mai sus pe coastele înverzite ale Pamirului împreună cu animalele lor și stau în iurte. Toți sunt kîrgîzi și consideră că toată această parte din Tadjikistan până la Murgab aparține Kîrgîstanului. Malia stă aici de 9 ani și își dorește mult să se întoarcă la Osh unde a făcut facultatea sau la Bishkek, unde se află părinții ei, dar nu poate pentru că socrul, care este capul familiei nu este de acord. Soțul e profesor de istorie, are un camion sovietic și se descurcă destul de bine. Socrul e un om bogat pentru locul acesta, se vede după dinții de aur pe care îi are, îmi zâmbește larg ca să-I pot vedea podoabele din gură și mă invită în casă, dar Malia nu se arată prea încântată de oaspeți, așa că prefer să rămân afară până la venirea șoferului.

În sat sunt 200 de oameni din care 100 copii. Întreb cu ce se încălzește școala pe timp de iarnă, imaginându-mi gerul de care au parte, dacă în iunie e atât de frig, încât mi-am pus pe mine toate hainele pe care le aveam în rucsac, inclusiv haina de vânt și polarul: cărbuni amestecați cu balegă, mă lămurește profesoara, întrebându-mă curioasă câți ani am. Ea are puțin peste 30, dar vântul permanent de aici, viața grea și nemulțumirile zilnice au îmbătrânit-o repede. Înainte să-și satisfacă toate curiozitățile în ce mă privește, singurul posesor de mașină pe care l-am găsit în Karakul se întoarce și îmi spune că e gata de drum.

Masivul Pamir

Masivul Pamir

Aproape șase ore ne-a luat să străbatem cei 200 de kilometri până la următoarea așezare din Pamir, unde m-am cazat la singurul hotel existent. Curentul electric ajunge până aici, dar se întrerupe mereu, așa că nu-mi pot încărca nici telefonul, nici aparatul de fotografiat. Orașul e plin de praful deșertic pe care-l ridică vântul, iar la micile magazine, aproape toate produsele sunt expirate. Mă culc devreme fiindcă trebuie să plec la prima oră, dacă am noroc să găsesc o mașină care să mă ducă mai departe. Înainte să sune ceasul, însă, mă trezesc din cauza unor bătăi puternice în ușă, descui adormită și îl văd în fața mea, prea buimacă de somn ca să mă sperii, pe masivul și bărbosul militar de la granița Kyzyl Art. Înjur pe limba mea, trântesc ușa și mă bag din nou în sacul de dormit, doar pentru ca să aflu mai târziu, în vreme ce discutam cu niște francezi veniți din sens invers, că și el merge la Khorog, următoarea mea destinație.

XS
SM
MD
LG