De la o vreme aproape că nu mai pot să mă apropii de cutia mea poştală din scara blocului. Chestia e că lîngă peretele cu cutii poştale sînt mereu îngrămădite o sumedenie de cărucioare de diferite dimensiuni. Ca să ajung la cutia mea trebuie să le dau la o parte, dar unele dintre ele sînt legate bine de balustrada de alături. E o invazie de cărucioare pe palierul cel mai de jos al scării şi extragerea unei facturi sau a unui plic din cutia poştală devine dificilă.
Eu mă bucur foarte mult că vecinii mei au copii, mă bucur pentru faptul că în cea mai săracă ţară din Europa se nasc copii. Dar nu înţeleg de ce trebuie baricadate cu landouri cutiile poştale, chiar nu înţeleg. Cei mai mulţi dintre oamenii care îşi lasă landourile în scară au o situaţie materială bună, locuiesc în apartamente spaţioase, cu balcoane mari, cu debarale, ba chiar au încăperi la subsolul blocului. Prin urmare, au unde să-şi ţină cărucioarele. Însă le lasă pe scară, baricadînd cutiile poştale.
Şi rezultă că spaţiul pe care îl au nu le este de ajuns. Ei vor lărgime, vor şi mai mult spaţiu, vor metri pătraţi suplimentari ca să-şi depoziteze acolo calabalîcul. Ei au, dar nu le este suficient.
Îmi amintesc bine că - atunci cînd fiul meu era mic - nu am îndrăznit să-mi las căruciorul pe scară niciodată. Îmi era jenă, consideram că scara e un spaţiu al tuturor locatarilor şi mă gîndeam că nu e corect să fac aşa ceva. Actualii mei vecini nu au nici o remuşcare, nici o ezitare. Ei sînt stăpînii mărilor, oceanelor şi scării blocului.
Aşadar, mergem înainte! Adică spre Europa!
