Linkuri accesibilitate

Cerul. Avionul. Fata. Doar că în ordine inversă


În apropiere de Luhansk, 24 iunie 2014

În apropiere de Luhansk, 24 iunie 2014

Însemnări (sibiective) de călătorie, din Luhansk, de la Andrei Babiţki.

Slaviansk, Luhansk și Donețk – principalele trei orașe devenite „simboluri ale luptei pentru independență” în sud-estul Ucrainei – se află într-o relaționare total diferită cu războiul. Slaviansk deja și-a început urcarea triumfală pe piedestalul unde, deocamdată, primul loc în deține Groznîi. Donețk este un alintat al sorții, un tip chipeș plin de sine, care încă nu a mirosit cu adevărat praful de pușcă. Luhansk este exact la mijloc – împrejurimile acestuia sunt deja ținute de război în brațele sale deloc tandre, dar raza orașului încă rămâne neatinsă.

Dacă nu întorci de pe strada principală pe cele laterale sau paralele, poate părea că viața aici își urmează cursul firesc. Nu sunt nici geamuri lipite în cruce cu hârtie; nici expresia absentă și nervoasă a feței formată de război, atunci când omul este nevoit în fiecare secundă să distingă sunete străine în realitatea din jur, pentru a reuși în caz de pericol să-și găsească imediat un adăpost; nici oameni în uniforme militare, care prin maniera lor de a se comporta impun ideea că stăpâni în oraș sunt chiar ei.

Nu, aici, pe strada numită bineînțeles Sovietică, se plimbă fără grabă orășeni civilizați de ambele sexe, este deschisă o farmacie, un tânăr cu aparență perfect aptă de înrolare stă pe un scăunel pliant și vinde baloane colorate și jucării gonflabile. Mă întâlnesc cu Olia, o localnică, care îi ajută pe jurnaliștii nou-veniți să se lămurească ce se întâmplă aici. Are 22 de ani, este traducătoare de franceză și engleză, dar în acest moment nu are un serviciu și această circumstanță tristă, se pare, o îngrijorează cu mult mai mult decât năpasta care se apropie de oraș.

Stăm într-o cafenea și ne bem cafeaua și cam pe la ora unu, la prânz, încep tirurile asupra periferiilor. Judecând după sunetul împușcăturilor și al exploziilor, lucrează artileria grea. După puterea acestora calculez aproximativ distanța – cam 15-20 km. „Este în regiunea orășelului Metallist, - spune Olia. – Acolo se trage în fiecare zi. Vizitatorii cafenelei nu par deloc deranjați de ceea ce se întâmplă. Nicio față nu își schimbă expresia, nimeni nu se grăbește să-și achite consumația și să evadeze în panică. Războiul, chiar dacă e alături, îl poți atinge cu mâna, dar totuși încă nu este chiar aici.

Telegoanele grupului de reacţie rapidă pentru lupta cu jajurile şi banditismul

Telegoanele grupului de reacţie rapidă pentru lupta cu jajurile şi banditismul

„Oamenii pleacă în fiecare zi, - spune tânăra, - cam o treime din populație s-ar putea să fie deja plecată, dar nu ai cum să ții cont de numărul exact – nu se duce niciun fel de statistică. Se închid unul după altul magazinele, iar cele care încă sunt deschise nu lucrează toată ziua – doar până la 3-4 după amiaza. Business-urile sunt vândute masiv”. Olia strânge din mâini și spune: „Eu sunt confuză. Păi, au avut ei eroul lor Stepan Bandera. L-au avut, pe mine nu mă deranja asta. Iar acum Leașco (deputat în Rada Supremă a Ucrainei) ne numește pe noi, cei care încă mai rămânem în oraș, ucraineni incorecți de care se poate să nu se țină cont”.

Alături de clădirea administrației de stat regionale Luhansk pe asfalt lângă intrare sunt poze și flori. Ard lumânări. Pe acest loc pe data de 2 iunie au murit oameni, după cum afirmă reprezentanții „republicii populare Donețk” acest lucru este consecința faptului că avionul armatei ucrainene a lovit cu rachete clădirea și împrejurimile acesteia. Am numărat cinci cratere mici, deși probabil erau mai multe prin apropiere. Într-adevăr, acestea seamănă foarte mult cu craterele formate în urma unui atac cu rachete.

În interiorul clădirii pe un stâlp stă un panou cu inscripția „Predă armele!”. Guvernatorul popular Valerii Bolotov a emis o dispoziție – gărzile populare militarizate nu trebuie să se afle în sediul administrației orășenești cu arme automate. „Pistolul poate să rămână la mine?”, se interesează un vizitator care se îndreaptă spre cantină. „Poți să nu-l predai”, îi răspunde generos omul de la

Administraţia regională Luhansk

Administraţia regională Luhansk

pază. Bolotov de asemenea a interzis luptătorilor din gărzi să-și acopere fețele și acum, cu precizie milimetrică îți poți da seama că oamenii cu care stai de vorbă la posturile de control ieri au fost tractoriști, mineri, în cel mai bun caz șoferi de taxi. Nu au niciun fel de ținută militară și eleganță în raționamente. Reprezentantul serviciului de presă mă avertizează cu precauție: „Băieții care se întorc de pe poziții sunt uneori în dispoziție proastă. Să nu vă supărați pe ei”.

Mergem cu mașina către orășelul Metallist. La postul de control unde sub tirul din aruncătoare de mine au murit doi jurnaliști ruși. Zgomotul împușcăturilor din armamentul greu și exploziilor se apropie. „Cine trage?”, îl întreb la postul de control pe un tip din gardă, cu dinți de aur. „Asupra pozițiilor noastre se trage în

Alexandrovka și un pic mai la stânga, aici”, îmi răspunde. Canonada se aude la vreo 2-3 km de noi. Pe neașteptate, o împușcătură de tanc bubuie chiar lângă ureche și din crângul care este suflat într-o parte de vânt apare un nor gri de fum. „Da asta ce mai e?”, întreb, fără se înțeleg ce se întâmplă. „Este tancul nostru care trage în direcția lor”, zâmbește larg omul cu dinți de aur. Este în mod evident mulțumit de efectul produs. „Avem aici de toate, - spune el, - așa că pot să vină în vizită”. „Păi, ei nu vor veni, - explică superiorul batalionului care ține aici pozițiile, – vor încerca mai întâi să ne distrugă fortificările cu aviația și artileria”.

Ne întoarcem la Luhansk. Pe drum văd o librărie, ușa e deschisă. Pe scaun șade o femeie și sortează cărțile. În fața tejghelei sunt doi vizitatori. „Pot să fac o poză?”, întreb. „Desigur!”, se miră femeia de întrebare. Aici, pe străzile învecinate, nu foarte îndepărtate de centru, devine evident că orașul este deja sfârtecat de război. Cartierele locative din toate direcțiile sunt pustii, rarii trecători doar subliniază funebrul exteriorului. Pare că orașul este treptat pregătit de conservare, pentru ca într-un anumit moment să fie stins de tot. La fel precum un bec.

Mergem cu mașina înapoi la Donețk. La o altitudine mică două avioane militare trasează zigzaguri întortocheate în jurul și de-a lungul globului orbitor al soarelui către apus. Avioanele nu au fost văzute aici deja de mult timp, dar iată că au revenit. „Din nou, marea!”, cum spunea eroul unui film sovietic.

Taximetrista Tania, o locuitoare a Donețkului de 54 de ani, vede cum mototolesc în mâini panglica sfântului Gheorghe, ridicată de pe o banchetă din Luhansk. „Am avut, - spune ea cu tristețe, - multe din astea. Le-au împărțit de 9 mai și am luat mai multe. Iar feciorul le-a aruncat pe toate”. „De ce?”, întreb sincer surprins. „El este pentru Ucraina. Iar eu sunt pentru el”.

XS
SM
MD
LG