Linkuri accesibilitate

Universul infinit al aventurilor pe mări şi oceane este pus în ecuaţie cu universul mic al sufletului uman.

Pe urmele personajului său, nimeni altul decât autorul lui Moby Dick, el însuşi un monstru sacru, romancierul Jay Parini trasează Rătăcirile lui Herman Melville, Humanitas, 2013, într-o scriere pe două voci: a naratorului, la persoana a 3-a, depănând firul epic, şi a soţiei lui Herman Melville, Lizzie, la persoana întâi, răsucind fiorul liric. Se obţine astfel „efectul de ecou”, ceea ce-i conferă naraţiunii un plus de autenticitate. Totodată, universul infinit al aventurilor pe mări şi oceane este pus în ecuaţie cu universul mic al sufletului uman, nu mai puţin zbuciumat. Căci, în ultimă instanţă, e vorba despre autodepăşire, iar pentru asta toate mijloacele sunt bune – de la ieşirea în larg, la 20 de ani, la spunerea poveştii acestei ieşiri: „Toată lumea ştie că adevărul nu poate fi spus într-o scriere istorică. Trebuie să inventezi, altfel n-o să te creadă nimeni”. Nu-i mai puţin adevărat că şi Lizzie e supusă unor teribile încercări: „Am văzut imediat – din păcate, prea limpede – că Herman Melville nu va putea fi niciodată un soţ cu care să ai o viaţă uşoară. (…) Era ca şi cum aş fi fost pur şi simplu aleasă, şi de fapt nu aveam nici un cuvânt de spus”.

De spus însă spune, şi încă preţ de vreo 200 de pagini, poate cele mai sfâşietoare din carte – căci şi Penelopele au Odiseea lor interioară! Memorabilă, această perspectivă asupra „Ulise”-lui ei revenit după ultima călătorie pe mare: „Simţea în el insondabila lume a spiritului, atâtea vieţi – trecute şi viitoare – ce se amestecau într-o singură conştiinţă pe scurta întindere a câteva decenii. Ştia că nu va muri niciodată – asta era stabilit de câţiva ani, de când aflase acest adevăr într-o peşteră de lângă Marea Moartă. Nu putea să moară: era sigur de asta. Pur şi simplu nu era posibil să ucizi sufletul, care era o entitate complexă, formată din diferite straturi, un puţ adânc al fiinţei, în care sinele îşi putea arunca găleata, cu un pleoscăit sonor, şi putea scoate o apă rece şi dulce, revigorantă”.

O imensă întindere de apă, mai degrabă sărată ca lacrima decât dulce, când rece ca gheaţa, când fierbinte, romanul lui Jay Parini – pânzele sus!

30 iunie ’14

XS
SM
MD
LG