Serviciul Român de Informaţii vrea să ne simţă enorm, că oricum ne aude monstruos. Zilele trecute, un general Dumitru Dumbravă a spus că vrea să înmatriculeze toate calculatoarele cu acces la internet pentru a le putea monitoriza fără mandat. La urma-urmei, spune el, depanatorii nu au nevoie de mandat să se uite într-un calculator. Este argumentul prezentat în comisia parlamentară de specialitate în cadrul discuţiilor pe marginea proiectului de Lege pentru securitatea cibernetică. Un titlu din care generalul a auzit, pare-se, doar cuvântul „Securitate”. Nici chiar argumentele reprezentanţiilor unor organizaţii nonguvernamentale nu i-au scos din cap ideea fixă că internetul trebuie reeducat. Puţine sunt ţările europene în care contribuabilii se bucură de atâta atenţie. În care autorităţile le ascultă cu atâta interes grijile şi criticile, îndosariate apoi cu grijă de urechiştii din serviciile secrete.
După ce s-au zbătut să-i oblige pe furnizorii de Internet să păstreze istoria paginilor accesate pentru fiecare client şi au determinat marile reţele de telefonie mobilă să dea, dacă li se cere, lista de telefoane şi mesaje pentru fiecare număr din reţea, după ce s-au zbătut ca posesorii de cartele preplătite să fie înregistraţi cu nume şi prenume, să ştie subordonaţii generalilor pe cine ascultă când interceptează acele zeci de mii de telefoane cu care se laudă SRI prin rapoarte, şefii serviciilor secrete şi diversele lor clone vor să mai facă un pas în sufletele noastre. Un pas mare pentru omenirea din spatele microfoanelor. Serviciile secrete câştigă astfel accesul neîngrădit la informaţie, că de-aia s-a murit în decembrie 1989. E o idee care n-a scandalizat decât câţiva activişti din ONG-uri şi pare legitimă într-o ţară care se hrăneşte cu reality-show-uri în care nimic nu mai e intim şi personal de multă vreme. Afirmaţiile generalului ar fi trebuit să fie asurzitoare pentru o ţară sensibilă la microfoanele Securităţii însă nu au stârnit prea multe comentarii. Poate că opinia publică s-a obişnuit ca în fiecare cută şi în fiecare umbră lăsată de construcţia instituţiilor democraţiei din România să descopere un fost politruc comunist sau vreun ofiţer de informaţii de regulă cu ştate vechi în Securitatea comunistă. Şi poate pentru că discuţia se petrece într-un context istoric în care subprodusele serviciilor de informaţii (interceptări, dosare, imagini) au un rol determinant în geometria variabilă a realităţii politice.
Cearta generalizată pe tema relaţiilor păcătoase cu clanul mafiot al lui Bercea Mondialu a confiscat atenţia generală, transformând dezvăluirile care însoţesc operaţiunile parchetului şi ale poliţiei într-o adevărată lecţie de anatomie a clanurilor mafiote şi a structurilor de putere. Mai mult chiar, rulajul bine controlat al afacerii, cadenţa exploziilor şi plasele întinse meşteşugit prin apele în care se scaldă anturajul preşedintelui sunt o dovadă că serviciile secrete nu dorm. Faptul că Traian Băsescu afirmă că din 2011 nu a fost informat de pericolul asocierii cu un mafiot tot mai influent este semnificativ. Probabil că nu a fost informat tocmai pentru că părea în mediul său, ca regină a stupului, punând trântorii la produs, înmulţind efectivele şi trăind din mierea produsă de lucrătoare, indiferent din ce floare au cules-o. De ce ar fi fost informat de o realitate pe care el însuşi o crea? sugerează şeful SRI.
Clanul lui Bercea Mondial prosperă de zeci de ani şi este neclar în ce fel. Are influenţă, bani, putere. Nu degeaba apărătorul lui este Pavel Abraham, fost şef al Poliţiei Române, un alt general care duce ideea de transparenţă a actului de justiţie dincolo de graniţele indecenţei. El a scos la lumină transcrierea interceptărilor telefonice, a publicat relaţiile contra naturii cu unul şi cu altul, a desenat harta reţelelor de interese pentru a demonstra că, deşi l-au diabolizat, fiecare demnitar şi-a dorit un Bercea în propria poiată şi că nu e clar cine era în lesa cui. Fecunda căpetenie de trib s-a încumetrit nu doar cu preşedintele ţării, ci şi cu politicieni, judecători, aleşi locali şi şefi de regii. Se spune chiar că este naşul unuia dintre miniştrii lui Victor Ponta. A adunat nu doar zeci de dosare penale pentru returnări ilegale de TVA, dare de mită, tâlhărie, viol sau vătămări corporale, ci şi prieteni sub protecţia cărora s-a pus, ferindu-se de vremea rea. Bercea şi-a marcat teritoriul în instituţiile puterii şi a devenit, chiar dacă neoficial, parte a sistemului pe care l-a finanţat. A băgat bani în buzunarul partidelor, i-a atârnat soţiei preşedintelui salbă de cocoşei la gât şi a dat muşchi unor campanii electorale, altminteri anemice rău. S-a implicat civic, cumpărându-şi libertatea cu banii jos. Nu va mai trece mult şi clientul fostului şef al Poliţiei va pretinde că este o victimă a luptei politice, un martir al democraţiei.
Cum a fost posibilă ascensiunea unui analfabet până la milioanele acelea pe care nici nu ştie să le numere? Ce reţetă a succesului a avut Bercea Mondial de s-a ridicat mai sus ca alţi diplomaţi în ştiinţe şi umanioare şcoliţi pe la Sorbona? SRI nu ştie să ne spună. Se zice că a fost implicat în colectarea de fier vechi, că s-a ocupat de afaceri imobiliare şi de camătă. Adică de ceea ce fac alte câteva zeci de clanuri mafiote care-şi câştigă un ban transpirat din relaţiile publice cu demnitarii şi aleşi. Nu-ţi trebuie decât relaţii, informaţii şi resurse. Reţele mafiote sunt printre singurele întreprinderi mici şi mijlocii de care s-au îngrijit toate puterile în stat. Reţeta lor de succes a început să fie aplicată în toate domeniile de activitate şi este o poveste motivaţională care adună mii de fani. Adevărata reformă economică a fost industrializarea şi instituţionalizarea metodelor prin care şefii clanurilor au făcut primele milioane. Capitalismul de clan e o continuare firească a statului mafiot comunist, cel care a compromis pentru multe generaţii structurile economiei bazate pe valoare, proprietate, competiţie şi iniţiativă privată. S-a ajuns ca toate domeniile de activitate să se vertebreze în jurul reţelelor mafiote. Aşa se obţin prestigiu, influenţă, bani. Nu demult, mai mulţi medici, farmacişti şi angajaţi ai sistemului public de sănătate transformaseră programul naţional anticancer într-o întreprindere cu mare dever şi cu o cifră de afaceri ameţitoare. Lupta anticorupţie a generat, la rându-i, un nou val de corupţi printre procurorii DNA. Unii au externalizat furnizarea de informaţii, alţii colaborează fructuos cu cei urmăriţi. Iar dacă ai acces la doi-trei înalţi magistraţi, cum are Dan Voiculescu, alt securist notoriu care a întors cu lopata banii Securităţii, poţi să-ţi amâni procesele până la prescrierea faptelor. Dan Voiculescu este patronul unei imense reţele de propagandă şi influenţă, coloana a V-a a comunităţii de informaţii, cu ajutorul căreia aplică reţetele de intoxicare din vremea Securităţii. Mult-amânatul său proces este dovada grăitoare că foştii securişti au supravieţuit, s-au adaptat şi sunt mult mai eficienţi acum decât pe vremuri. Au bani, influenţă, simpatizanţi, solidaritate de breaslă şi acces la informaţii clasificate. Iar dacă ai bani şi influenţă, scrii istorie. O scrii cum vrei.
De multe ori, serviciile secrete sunt doar mâna invibilă care face cărţile. Dacă ridicăm pavajul drumului spre iad dăm de o altă reţea organizată, a celor bolnavi incurabil de fixaţiile comunismului, grupul organizat al foştilor securişti mai mici sau mai mari care ştiu din propria experienţă că informaţia înseamnă putere. Preşedintele a cochetat mereu cu serviciile secrete, îndreptându-şi cravata şi şuviţele în stelele lor de pe umăr. Este creatorul multor stele pitice de generali din praful şi molozul fostei Securităţi. E neclar, şi de astă dată, cine ţine în lesă pe cine. Fratele preşedintelui a fost denunţat pe baza unor înregistrări audio şi video care ar umple de mândrie orice serviciu secret. Informaţiile deţinute de clanul lui Bercea sunt mai bune decât ale Serviciului Român de Informaţii şi, suntem avertizaţi, nu am văzut decât vârful aisbergului.
Astfel că, adevărata problemă a democraţiei în România nu este că serviciile secrete se luptă pentru a-şi menţine privilegiile de control, chiar dacă astfel sacrifică o bună parte din libertăţile individului, ci faptul că instituţiile statului încep să se privatizeze la negru, pe sub masă, că, alături de exploatarea resurselor minerale, justiţia, poliţia, procuratura sau serviciile secrete au devenit exploatabile, o afacere privată, de familie, influenţată de fluctuaţia acţiunilor la bursa zvonurilor politice. Că munca informativă nu este decât ocazia de a crea oportunităţi de preluare a puterii, de creare şi gestionare a crizelor, de organizare a dezastrelor, de simulare a istoriei.
