Linkuri accesibilitate

Jocurile de contact deplin şi de semi-contact, între care şi fotbalul, admit un anume grad de violenţă fizică limitată cu stricteţe de regulamente. Însă limita violenţei aplicate nu e, pur şi simplu, o noutate protectoare adusă de regulamentele moderne. Gradul de violenţă a scăzut, dar nu a fost niciodată şi nu este absent din sport. Ce s-a schimbat e limita admisă. Există însă, în sport, o zonă totalmente interzisă. Ea a fost fixată clar încă de la jocurile şi sporturile primare ale antichităţii. De pildă, în secolul VIII î. de Cr., grecii practicau o variantă extremă a ceea ce numim azi lupte libere şi box. Grecii îi spuneau pankratos. În traducere aproximativă: toate puterile. Cei doi adversari aveau voie să folosească orice fel de lovituri şi mijloace fizice. Cu două şi numai două excepţii: atacul cu mîna la ochi şi muşcatul. Mai tîrziu, boxul evoluat din pugilatul grecesc, a reţinut aceleaşi interdicţii, deşi e cel mai agresiv şi violent sport modern. Apariţia sîngelui opreşte lupta, iar muşcatul e strict interzis. Un alt sport de contact deplin şi violenţă ridicată e rugby-ul. Interdicţia grecească e intactă: atacul la ochi şi muşcatul sînt strict interzise şi socotite cele mai grave infracţiuni posibile.

De ce a provocat muşcatul atîta oroare în istoria sporturilor? E mai uşor să înţelegem, dacă admitem că sporturile şi jocurile au pornit tocmai ca încercare de sistematizare şi control al forţei naturale. Ciocnirea totală şi nereglementată era, probabil, neconcludentă pentru societăţi umane care şi-au dorit să compare adversari, iar pentru asta au trecut la elaborarea unor criterii şi limite minime. Era normal ca prima interdicţie să excludă atacurile care ţineau în cea mai mare măsură de regnul străin, de natură, de sălbăticia pură. Muşcatul trimiterea la violenţa animală şi a fost interzis chiar în condiţiile în care primele întreceri sportive ale antichităţii permiteau un nivel de violenţă de neimaginat astăzi. Repulsia faţă de apariţia sălbăticiei pe terenul de joc a rămas intactă. Infracţiunile violente care produc accidentări grave stîrnesc nemulţumirea şi protestul, dar nu dezgustul publicului.

Infracţiunile fizice de rutină au fost dezvoltate şi s-au profesionalizat chiar. Aşa cum se spune adesea, ele fac parte din joc. Ele sînt pedepsite dar apariţia lor nu descalifică şi nu poate pune capăt întrecerii. Singurele infracţiuni care pot pune capăt jocului, pentru că îi încalcă definiţia, sînt acte ca muşcatul. Simbolistica profundă a muşcăturii duce la amintirea directă a atacului care urmăreşte să consume sau să desccompună un corp. De altfel, singurele instanţe în care muşcatul e tolerat sînt, bineînţeles, mîncatul apoi jocurile de îndrăgostiţi care imită comportamentul animalier şi hîrjoneala cu copii mici care trimite la fiorul posesiei agresive a părintelui. În toate aceste cazuri e vorba de legături indirecte şi aluzive cu animalitatea, toate foarte bine strunite. Restul e interzis de o tradiţie pe care sportul n-a făcut decît să o preia şi să o respecte. Muşcătura în joacă e admisă. Muşcătura pe terenul de joc e strict interzisă.

Fără să ştie, Luis Suarez a încălcat o interdicţie străveche şi foarte motivată. Corul furios care cere o pedeapsă exemplară e, de fapt, alarmat de apariţia unei abateri care pune în pericol rostul şi valoarea jocurilor. Incidentul de la Cupa mondială a pus sportul în faţa propriilor limite. Partea bună a acestui episod deplorabil e apariţia reacţiei de dezgust care reafirmă, de fapt, importanţa interdicţiilor în sistemele construite de societăţi pentru a marca forme de existenţă diferite de datele naturale. Luis Suarez nu ştie, desigur, pe ce a călcat cînd a muşcat. O va afla curînd.

XS
SM
MD
LG