Linkuri accesibilitate

(O nălucă umblă pe toate ecranele posturilor naţionale de televiziune, chemând lumea la referendum cu privire la semnarea Tratatului de aderare la UE – năluca socialistului Igor Dodon. Or, printr-o „reparatorie” coincidenţă a istoriei, data de 27 iunie – când Republica Moldova va semna Tratatul la Bruxelles – tocmai vine să încheie un ciclu, început în 1812 şi reactivat în 28 iunie 1940, ce se traduce printr-o politică de deznaţionalizare, prin deportări în masă, soldate cu numeroase victime, prin foamete organizată şi anihilarea, în câteva rânduri, a intelighenţiei din Basarabia. În ceea ce urmează, vă propun un fragment cvasi-documentar din romanul meu Ţesut viu. 10 x 10, ediţia a II-a, revăzută şi remake-tată, Cartier, 2014, apropo de acele vremi spre care cheamă cu glas de sirenă, din toate clipurile publicitare, năluca socialistului nostru de serviciu – să se ştie!)

* * * * * * *

Din vorbă-n vorbă, cineva pronunţă numele lui V. M. Molotov, de curând dispărut (08.11.1986), şi atunci bătrâna lăsă să-i scape: „Я хорошо знала его жену – по лагерю!”

Dar tot ea şi-a ieşit din piele să nu spună mai mult de atât, în singurul fel în care-i putea duce cu vorba după bunul ei plac, fără să lase impresia că s-ar eschiva, povestindu-le cu lux de amănunte cum ajunsese s-o cunoască pe Polina Jemciujina; după jumătate de oră, încă era pe front, mereu sub câte-un bărbat rănit pe care trebuia să-l scoată de pe câmpul de luptă, şi iată-aşa s-a ales şi cu medalie, şi cu om. Nu era chiar ordin, medalia ei, dar soţul, viitorul soţ, s-a dovedit a fi ofiţer SMERŞ! Cum se lăsase împuşcat tocmai el, care mergea în spatele tuturor cu pistolul în mână, gata oricând să tragă în oricine făcea un pas înapoi, rămâne un mister; dar şi ciuruit de schije nu-şi pierduse darul vorbirii: „Мы с тобой как две рифмы – кровь и любовь”. Pe această potrivire de cuvinte s-a şi întemeiat căsnicia lor. Pecetluită din prima noapte, în care nu atât ea, cât el o făcuse să sângereze din abundenţă. La întoarcerea de pe front, fiecare şi-a căutat de treabă – el în rândurile NKVD-ului, ea printre personalul medical auxiliar al unui spital de urgenţă, iar pacea şi armonia prisoseau în casa lor. Nu doar că scăpaseră cu viaţă, dar şi i-a ocolit tăvălugul represaliilor, imediat după capitularea Germaniei, când bună parte a soldaţilor şi ofiţerilor Armatei Roşii ce s-au îmbrăţişat cu aliaţii pe Elba, în mai ’45, fură ridicaţi şi duşi în Siberia, ca „duşmani ai poporului”, laolaltă cu prizonierii sovietici de război, pentru care sfârşitul ostilităţilor însemna schimbarea lagărului de exterminare nazist pe Gulag-ul stalinist. În puţinele ore petrecute împreună – lucrau, şi unul şi altul, din zori până-n noapte! –, nu prea aveau ce-şi spune; noroc că treaba aia se făcea fără cuvinte, pe întuneric, cu izmenele pe el şi ea cu cămaşa de noapte sumesă. Ca la trageri – poc! poc! –, atenţi să nu nimerească-n „lapte”, drept care şi-o puneau strict după calendar, şi chiar şi aşa practicând coitus interruptus. Nu-l întreba niciodată nimic, nu-i spunea mai mult decât trebuie – o adevărată familie-model. După o relativă perioadă de liniştite, schimbarea macazului se manifestă printr-un nou val de arestări. „Дело врачей” . Nici de data asta omul nu i-a spus nimic, dar ea ştiu numaidecât că ceva se întâmplă – nu fiindcă ar fi venit mai târziu ca de obicei sau mai obosit, după felul în care făceau dragoste. Dacă înainte era o pură formalitate, cum ai rupe câte-o filă de calendar, la date stabilite din timp, acum actul se consuma vijelios ca un atac la baionetă în toată regula. Erau iarăşi pe front, pe frontul nevăzut. Nu că s-ar fi descărcat pe ea, mai degrabă ai zice că-şi lua de lucru la domiciliu – nu propriu-zis obiectul muncii, ci priceperea, acel savoir faire despre care vorbeşte Manualul bunului torţionar; cum însă din ofiţer SMERŞ ajunsese anchetator NKVD, schingiuirea victimelor pe faţă înlocuise împuşcatul pe la spate. Fie că se întorcea târziu după miezul nopţii, fie că venea la timp – ce însemna „la timp”, bătrâna nu se ostenise să le explice –, orice apropiere fizică, acum tot mai spontane, aducea a interogatoriu, nu că ar fi pus întrebări, ci fiindcă pur şi simplu o golea pe dinăuntru. Se întâmpla să se culce cu „anchetatorul rău” şi să se trezească-n zori luată-n primire de „bunul torţionar”; şi dacă după primul cel puţin putea să doarmă până dimineaţa, cel de al doilea îi strica toată ziua, astfel încât spre seară aproape se ruga de venirea „celui rău”. După câteva săptămâni de asemenea „interogatorii încrucişate”, nocturne şi matinale, pe muţeşte, o călărire în zori, cu spume la gură, îi dezlegă brusc limba – mai bine i-ar fi dezlegat mâinile! – omului ei, iar singurele cuvinte pe care i le aruncă în faţă au fost: „Враг народа!” 13 (ceea ce rima cu „врачи-отравители” , în zilele acelea pe buzele tuturor). Ea se închise în tăcere – de bună seamă, cât valora cuvântul unei simple surori medicale împotriva celui al unui ofiţer NKVD?! –, ceea ce l-a întărâtat şi mai mult: „Молчание – знак согласия” . Acum, nu se mulţumea doar să o violeze cu regularitate, la adăpostul codului familiei – trebuia s-o şi calce în picioare, la început cu vorba, apoi cu fapta. Bătea fără să lase urme, în locurile cele mai sensibile, cu o precizie de trăgător de elită. Lovea ţinta! Şi iarăşi, femeia se obişnuise să suporte cu stoicism bătăile regulate ale „torţionarului rău”, era însă suficient să-l simtă de departe pe „ăla bun”, şi îndată începea să-i tremure carnea de pe oase. Ce-i făcea? Mai exact, ce nu-i făcea ca s-o desfete – din veterana de război nu a rămas nici pomină… –, pentru ca în ultima clipă, când erau pe punct să explodeze (o descărcare în egretă, de un milion de Volţi!), brusc s-o cresteze cu lama. Scurt-circuit. O dată… de fiecare dată… Degeaba-l dezbrăca în pielea goală – de unde înainte o făceau el în izmene, şi ea în neglijeu –, degeaba pipăia aşternutul cu de-amănuntul, printr-un fel de minune bărbatul reuşea să introducă în pat tăişul (fiindcă obiectul era oricum de negăsit!), şi odată cu el durerea! În scurt timp, era toată numai rune – pe care trebuia să le ascundă de „NKVD-istul cel rău”, în prezenţa căruia nu se dezgolea niciodată. „Eu cred că-şi dosea lama în pernă, printre pene, totuşi nu l-am prins niciodată...”, conchise bătrâna, dar abia de-acum încolo – lăsa să se înţeleagă – începe coşmarul. Dintr-odată, „NKVD-istul cel rău” încetase s-o bată – doar că acum îi povestea cu lux de amănunte tot ce făcea peste zi în beciurile Lubeankăi; abia dacă îşi ducea la bun sfârşit spovedania, că „bunul torţionar” o şi lua la dezmierdat, implorând-o printre suspine din ce în ce mai voluptuoase să nu spună la nimeni, spre binele ei, dar şi al lor, iar pentru mai multă siguranţă ameninţând-o că-i taie limba. Nu era vorbă goală, ameninţarea – insul ţinea ascunsă după dinţi o jumătate de lamă, pe care încerca să i-o împingă în gură cu limba, într-un sărut pătimaş. Doar că ea îi prinsese mişcarea, aşa că ceea ce dintr-o parte ar fi părut o lungă sărutare a la Paolo şi Francesca, în realitate nu era decât o luptă pe viaţă şi pe moarte cu limbile, mânuind aceeaşi armă albă – care pe care. Rareori se lăsa fără vărsare de sânge! În scurt timp, femeia devenise depozitara conştiinţei lui încărcate, şi tot el primul ameninţa să dea o spargere. De unde, până de curând, se crezuse la adăpost de raziile nocturne, ca nevastă de ofiţer NKVD, după arestarea Polinei Jemciujina – cum Stalin era văduv, soţia lui Molotov, pe atunci Ministru al Afacerilor Externe, făcea figură de prima doamnă a ţării –, ştiu numaidecât că nimeni şi nimic n-o puteau scăpa de maşina infernală, decât – poate – lucrarea mâinilor sale. Dacă tot trăieşti cu Minotaurul într-un labirint, trebuie că şi-a spus, cel puţin nu te lăsa prinsă; din contră, apropriază-ţi labirintul şi, ori de câte ori Minotaurul se dă la tine, cearcă de-l surprinde! Zis şi făcut. Din puţinele mobile pe care le avea în casă, zilnic înjgheba un soi de cruciverba, mereu altul, în ideea de a face orice înaintare prin apartament o adevărată cursă cu obstacole. În paralel, culegea de pe străzile Moscovei tot felul de obiecte, de la scaune cu fundul sărit la poliţe dezmembrate, pe care, odată aduse acasă, le asambla conform unei logici defensive bine articulate (vizuină de castor? muşuroi de furnici?). Incredibil cât de încăpătoare se dovedi a fi magherniţa lor; şi ea, cât ce să se spetească tot cărând la ultimul etaj – dintr-un motiv obscur, scara lor nu avea lift – cuiere vechi, dulăpioare, rafturi, taburete, fel de fel de cutii, scânduri de pat etc., etc. Adevărata provocare începea odată cu integrarea lor într-un univers şi aşa supraîncărcat de obiecte, şi atunci îi veni strălucita idee de a le lega într-un circuit închis pe care ar putea să-l controleze de la distanţă, fără a ieşi din casă. Numai ea ştie cum făcu rost de scripeţi şi cabluri, şi cât a costat-o asamblarea materialului, după nişte scheme tot mai complicate; şi de fiecare dată – moartea se exprimă la prezent indicativ – albele încep şi câştigă în 6 mişcări, în 12 mişcări, în 24 de mişcări… Nu-şi acorda nici o şansă pe termen lung, dar pe moment putea să prelungească partida cu încă o mutare. Pe celălalt front, bărbatul ei nu se mai mulţumea să-i povestească faptele lui de arme – „черный воронок”, razii nocturne, execuţii sumare în beciurile Lubiankăi –, ci-i demonta ca pe-un AKM-74 întreg mecanismul represiv ce privilegia pedeapsa preventivă, pentru crime care ar fi putut avea loc. S-ar zice c-o avertiza, dar tot atunci lăsa loc „bunului torţionar”, iar acesta – cum se ştie, înarmat până-n dinţi – chema la vărsare de sânge: „Умри ты сегодня и я умру завтра!”, spus în gând, cum ţi-ai face cruce cu limba-n cerul gurii, iar pe faţă: „Am să-ţi iau gâtul!” Nu va mai apuca – în noaptea când au venit s-o ridice de la domiciliu, îi lăsase pe cei „trei în civil” să intre (de-a dreptul în labirint – dar ei nu aveau de unde s-o ştie!), şi în timp ce bărbaţii înarmaţi făceau percheziţie prin casă – acum un sistem de capcane bine pus la punct, acţionând de sine stătător ca un soi de perpetuum mobile rudimentar de uz propriu –, ea reuşi să se strecoare pe ferestruica de la toaletă, coborând apoi pe scara de incendiu, şi chiar avu tăria de caracter să sune la miliţie de la primul telefon public pentru a anunţa că nişte necunoscuţi tocmai i-au spart apartamentul unui ofiţer NKVD. După care se făcu nevăzută… „Şi lagărul?”/„Şi Polina Jemciujina?”, au sărit băieţii cu gura, pe două voci; oricât ar fi ascuns-o, li se citea dezamăgirea-n glas. „Regiunea Kustanai, în vara aceluiaşi an. Nimic de spus – frumoasă femeie!” Şi după o pauză ce li s-a părut nesfârşită: „Când, în cele din urmă, am înţeles că nu mi-ar ajunge o sută de vieţi ca să-mi construiesc un labirint pe măsură în Moscova, nu mai vorbesc de întinsul de necuprins al Rusiei, pur şi simplu m-am lăsat prinsă”. La plecare, pe când bătrâna se scuză că nu-i mai petrece – mâinile uitate-n poale păreau să depene pe-un ghem invizibil nu atât firul Ariadnei, cât liniile vieţii ale tuturor celor ce i-au trecut pragul –, trebuie că au simţit (tustrei!) cum li se taie picioarele. Nu ar fi băgat mâna-n foc pentru ceilalţi doi, el (u)…n(ul) însă nu a mai revenit niciodată în camera aceea, dar nici n-a scăpat cu totul din labirintul veteranei, de vreme ce se întoarce într-acolo cu gândul şi peste două decenii.

XS
SM
MD
LG