Povestea de dragoste dintre cei doi mari scriitori de limbă germană, care au făcut posibilă poezia şi după Auschwitz, evreul apatrid Paul Celan şi austriaca Ingeborg Bachmann, începe la Viena, în mai 1948, printr-un coup de foudre pe care Celan îl traduce în versuri (In Aegypten), şi Ingeborg în rânduri epistolare către părinţi („Poetul suprarealist Paul Celan s-a îndrăgostit foarte tare de mine”).
Urmează o corespondență demnă de opera ce avea să-i consacre ulterior, strânsă postum în volumul Ingeborg Bachmann – Paul Celan, Timp al inimii, Art, 2010, pe care, dacă ar fi s-o rezum într-o formulă, aş cita din scrisoarea lui Ingeborg din 18.XI.1959: „acum fiecare l-a rănit atât de mult pe celălalt”. Căci, pe cât de fecundă, sub aspectul creaţiei, se arată iubirea lor, pe atât de necruţătoare-i pasiunea cu care se hărţuiesc reciproc, atât în scris, cât şi prin tăceri de lungă durată/mai grele ca orice reproş. Şi nu-i puţin lucru când o scrisoare se încheie cu: „Mi-aş dori să poţi citi printre rândurile mele”!
Între timp, Celan se căsătoreşte cu artista plastică Gisèlle Lestrange, iar Bachmann se mută împreună cu romancierul Max Frisch, ceea ce nu-i va împiedica pe amorezi să se întâlnească din când în când, în viaţă (de cele mai multe ori, cu ştirea lui Gisèlle & Max) şi în cuvinte: „Dar ştim deja cum ne va merge în continuare printre ceilalţi. Numai că asta nu ne va mai opri” (Ingeborg) şi: „tu ai fost pentru mine, când mi-ai ieşit în cale, şi una, şi alta: senzualul şi spiritualul. Acestea nu pot fi despărţite niciodată, Ingeborg” (Paul).
Până şi atingerea numelor îi umple de fericire: „…nu am decât câteva cuvinte ca să-ţi spun ceva, o foaie de hârtie ca să-ţi trimit numele meu la Paris. Ah, Paul. Ingeborg”, după ce că el îi mulţumise: „că am voie să rostesc şi să scriu numele tău…”. Şi această frază cumplită, a ei, când ruptura părea definitivă: „Nu se poate ca tu şi eu să ne mai pierdem o dată – asta m-ar distruge”.
Iar ca dragostea lor să intre în legendă, destinul a făcut ca Paul Celan să se arunce în Sena, iar Ingeborg Bachmann să piară într-un incendiu, în casa ei de la Roma, trei ani mai târziu. Aşa au fost şi în viaţă, apa & focul!
23 iunie ’14
