Linkuri accesibilitate

Jurnalul săptămînal al Dianei Guja.



Diana Guja s-a născut la 1 octombrie 1981, la Chisinau. A absolvit Facultatea de Jurnalism și Știinte ale Comunicarii, USM, promotia 2003. A lucrat în mass-media si comunicare cativa ani. Autoarea blogului alobebe.md.

Luni

Luni a trecut sub semnul zilei de nastere a celei mai bune prietene. Am sunat-o chiar inainte de cafea. Eu n-am niciun talent in a felicita oamenii. De altfel, am trac la telefon. Chiar si cu prietenii apropiati. I-am spus „La multi ani-ul” protocolar si am convenit sa ne vedem seara.

Mi-am fiert cafeaua. Cafeaua de dimineata este indispensabila in rutina mea. Deja nici nu mai conteaza gustul ei, cred, conteaza gestul. O fac automat. Dimineata este egal cu cafea.

Sculandu-ma, ma porneam la sala. O fac aproape in fiecare zi. Rar imi permit sa trisez. Azi am trisat. M-am gandit ca ceea ce trebuie sa scriu conteaza mai mult. Stiam ca ma mint. Stiam ca le-as reusi pe toate. Dar nu am avut o scuza mai frumoasa pentru aceasta lipsa nemotivata de la o ora de sport.

Si, cum se intampla de obicei, cand trisezi si te lasi prada dezorganizariii si lenei, am iesit seara din casa val-vartej. De aici imi vopseam unghiile de la maini, de acolo incercam sa-mi machiez un ochi, din aceste jonglari m-am ales cu faptul ca mica pensula, cea mai buna pe care o aveam, a cazut in teava lavoarului si dusa a fost. Cea mai mare greseala de cronometrare a timpului, este sa te apuci sa-ti vopsesti unghiile in graba. Intotdeauna pierzi. Si timp. Si unghii frumoase. Si nervi.

Prietena mea sedea majestuoasa pe scaun la terasa noastra preferata. Eu am venit cu un buchet de margarete. Am bolmojit iarasi cateva cuvinte necesare. Dupa partea oficiala, am sorbit din vin, am mancat ceva cu usturoi si m-am relaxat. Ziua e aproape pe sfarsite. N-a fost rea. Dar nici cea mai reusita.

Marti

Azi ploua. Ploaia de vara e cea mai frumoasa inventie a lui Dzeu. Am mers la sport. La antrenamentele de grup am fost doar 2 persoane. Ador astfel de zile. Cand ai antrenoarea doar pentru tine.

Un alt avantaj al ploii este lipsa oamenilor pe strazi. Sala de fitness este langa Piata Centrala si in zilele senine e un adevarat calvar sa-ti faci drum spre statie.

Marti a fost o zi grea. Am lansat pe blog o campanie noua in parteneriat cu Keystone Moldova. E vorba despre mici istorii din viata copiilor cu dizabilitati, povestite de mamele lor. Si, cum va dati seama, nu sunt niste povesti intotdeauna frumoase. Sunt despre lipsa de toleranta si suport in societatea noastra fata de copiii cu nevoi speciale si fata de parintii acestora. Eu cred ca astfel de povesti sunt extrem de necesare in spatiul nostru virtual, desi deseori citesc reactii despre cum lumea s-a saturat de istorii triste. Adevarul doare, dar fara adevar nu vom ajunge nicaieri.

Miercuri

Niciodata nu mi-a placut ziua de miercuri. E ca un hotar pe care trebuie sa-l treci, ca sa ajungi la vineri. Cred ca mi se trage din scoala, cand miercuri era mijlocul saptamanii. O zi grea si fara de scapare. Miercuri pica cele mai multe activitati. Sala. Doua ore de antrenamente pentru grupuri diferite de muschi. Epuizare placuta.

Chestiuni de rezolvat la banca. In fata sediului, m-a ajuns din urma un cetatean din Israel cu invitatie la o cafea. Mi-a spus ca-s frumoasa si ca am putea deveni prieteni. Arata bine, era ingrijit si vorbea o rusa de debutant. M-a intrebat daca vin cumva de la sala si mi-a spus ca si el are grija de corpul lui. Se vedea. M-a amuzat tipul. Mai ales ca am inteles ca a mers dupa mine o bucata de drum, ca sa ma prinda dintr-un unghi mai avantajos pentru propunerea lui.

L-am refuzat. Nu vad niciun sens sa beau cafea cu cineva. Acum fiecare propunere de acest gen e procesata de creierul meu in 30 de secunde, iar intrebarea „Ce putem noi ambii castiga din asta?” este cea mai buna intrebare pe care am adoptat-o in ultimii 15 ani.

Seara a avut loc un eveniment organizat de comunitatea de cooperare in educatie „UpGrade in Educatie”, printre fondatorii careia ma aflu. Am vorbit despre orientare in cariera si ce are psihicul cu toata viata noastra la un job. A fost util. Putinii oameni care au fost, nu se mai lasau dusi.

Afara mirosea ireal a flori de tei. In rai cred ca tot asa miroase.

Joi

Cafea. Paine cu ulei de masline grecesti. Cel mai bun mic-dejun inventat vreodata de mine. Lucru pentru blog. O ora la sala. O trecere rapida prin piata pentru doza de viatmine copilului.

Joi e o mica vineri. Alt obicei ramas din timpul cand eram angajata si numaram zilele pana la week-end. O zi haotica, in care cel mai putin timp mi-a ramas pentru scris. O zi plina de mici neplaceri, cum ar fi o fraza brutala din partea soferului unui maxi-taxi, o discutie agitata cu mama, o izbucnire de nervi cu copilul, lipsa oualor la magazin. Una din zilele celea cand ghinioanele se tin lant. Mici, marunte, impotente, dar atat de sacaitoare, exact ca un tantar care iti bazaie noaptea la ureche, iar cand aprinzi lumina, nu mai dai de el.

Cand am asa momente, incep sa-mi fac autoanaliza. Sa ajung la sursa iritarii mele. Pana la urma zile proaste nu-s. Reactiile noastre sunt neinspirate.

In drum spre casa, am inconjurat, ca sa merg pe strada pietonala.
Eu sunt la curent cu toate. Eu aud in fiecare zi in maxi-taxi injuraturi la adresa lui Chirtoaca si a ideii lui, eu stau in ambuteiaj de cate ori am nevoie sa iau unuicul maxi-taxi de la mine din cartier, deoarece o portiune a strazii Columna e inchisa (din cauza strazii pietonale) si Banulescu-Bodoni pana la colt cu Stefan cel Mare este extrem de incarcata.
Dar... eu am mers ieri pe strada pietonala. Iar felinarele ardeau. Si teii te inebuneau. Si eram atat de multumita ca si noi avem o strada pietonala. Si ma gandeam ca data viitoare cand vom iesi cu prietena Anastasia vom sta neaparat la una din masutele de afara a cafenelei Karl Schmidt si vom urmari cum trec oamenii pe acolo.

Vineri

Saptamana ajunge spre un final logic. Logica e ascunsa in consecventa noastra. Daca de luni am cedat stressului, am acumulat bile negre, am aruncat cu ele in cosul apropiatilor, ziua de vineri n-are cum sa fie decat o noua zi in care ne va durea capul. Deci, m-am trezit cu durere de cap.

Cafea bauta cu intrebari existentiale si acompaniata de lucru pentru blog. Discutii in contradictoriu cu prietenii. Ganduri gri despre sensul activitatii si vietii noastre, in general. Foarte mult lucru in agenda si zero focusatie.

Stirea ca acus-acus in casa noastra va ajunge un pian, pentru cea mai tanara membra a familiei, era un fel de punct de fierbere. In cap s-au amestecat toate avantajele unui copil crescut cu pian, dar si toata nebunia zilei in care trebuie sa-i cauti loc, sa angajezi hamali si sofer, sa descoperi ca ei cer destul de scump pentru serviciile lor, mi-a demonstrat inca o data ca pentru orice trebuie sa platesti, si nu doar cu bani. Cu timp. Cu celule nervoase. Cu mici sacrificii. Dar bucuria unui copil, care a visat sa aiba un pian si in cateva clipe va avea pianul in coltul stang al camerei, este totusi ceva pentru care poti sa te sacrifici.

Seara am decis sa-mi fac zi libera. O bucatica de zi libera. Am meritat-o. Pe deplin.
XS
SM
MD
LG