Expertul Nicu Popescu de la Institutul de Studii de Securitate al Uniunii Europene crede că Ucraina a renunțat la politica pendulării între est și vest, iar alegerile prezidențiale de duminică au confirmat acest lucru. Într-un interviu pe care ni l-a acordat, l-am întrebat la început pe Nicu Popescu dacă Ucraina s-a hotărât prea târziu acum, când rezultatele alegerilor europarlamentare, indicând o creștere a euroscepticismului, vor face Uniunea Europeană mai puțin dornică să strângă legãturile cu vecinii estici, mai ales cu Ucraina.
Nicu Popescu: „Eu nu cred că este o relaţie directă între rezultatul votului pentru Parlamentul European şi ceea ce face Uniunea Europeană pe plan internaţional. Politica externă a UE este decisă de statele membre, de structura executivă de la Bruxelles numită Serviciul pentru Acţiune Externă şi de Comisia Europeană. Parlamentul European are un vot mai degrabă consultativ în politica externă a UE.
Aceste alegeri au accentuat încă o dată un lucru evident şi anume că în mai multe state ale UE ideea unei extinderi spre est nu este foarte populară. Dar aceasta nu-i deloc o surpriză. Evident, UE nu se uită la situaţia din Ucraina doar din prisma acestui fapt. Indiferent de perspectivele europene ale Ucrainei, criza din Ucraina – şi economică, şi politică, şi securitară, practic riscul unui război civil – oricum face ca UE să fie profund îngrijorată de această situaţie şi să acţioneze în acest sens.
Dacă ne uităm la criza ucraineană, trebuie să înţelegem că Ucraina face faţă actualmente la cel puţin patru crize – una financiară, una de politică internă, una securitară-teritorială (este vorba despre problema separatismului în Doneţk şi Lugansk) şi o criză în relaţiile cu Rusia. Şi în toate aceste patru tipuri de criză Uniunea Europeană încearcă să ajute Ucraina.
În plan financiar, UE a promis deja Ucrainei asistenţă de circa 11 miliarde euro, dar şi pachetul de asistenţă oferit Ucrianei de către Fondul Monetar Internaţional evident îşi are sursa în contribuţiile statelor europene. În acest sens, statele UE oferă Ucrainei prin mai multe canale ajutoare de zeci de miliarde de dolari, ceea ce i-a permis Ucrainei să-şi stabilizeze situaţia financiară şi chiar am văzut în ultimile săptămâni că hrivna ucraineană a crescut în raport cu euro – uşurel, dar cel puţin căderea hrivnei a fost evitată.”
Europa Liberă: S-a spus de multe ori că Ucraina este indecisă, că a pendulat mereu între Est şi Vest. În Republica Moldova această paradigmă a fost sintetizată altfel: viţelul blând suge la două vaci. În Republica Moldova această paradigmă nu mai este valabnilă. Dar credeți că în Ucraina, odată cu alegerea lui Poroşenko, se termină această pendulare între Est şi Vest?
Nicu Popescu: „Cred că această pendulare s-a terminat şi până la venirea lui Poroşenko şi anume în momentul în care Rusia a recurs la o intervenţie militară în Ucraina, a anexat Crimeea şi și-a continuat acţiunile de distabilzare a Ucrainei de est. Dacă vreţi, forţarea Ucrainei să renunțe la nişte relaţii cât-decât stabile şi civilizate cu Rsuia a fost făcută chiar de Moscova, chiar de Vladimir Putin, la Kremlin. În acest sens, dacă doriţi, Putin se află în situaţia în care, da, a adus Crimeea în interiorul Federaţiei Ruse, dar prin acest lucru a perdut perspectiva unor relaţii economice şi politice civilizate cu Ucraina. Deci, este clar că Ucraina astăzi va merge pe o cale mult mai eurocentristă decât anterior.”
Europa Liberă: Faptul că există perspective de stabilizare în Ucraina, pune cumva la adăpost şi Republica Moldova de o posibilă destabilizare despre care s-a vorbit în ultimile săptămâni şi luni?
Nicu Popescu: „Încă este prea devreme să vorbim despre o stabilizare a Ucrainei. Câteva lucruri însă sunt clare. În primul rând, timp de 20 de ani s-a vorbit despre o Ucraină divizată între Vest şi Est. Şi iată că, în momentul în care s-a mers pe o destabilizare masivă a Ucrainei, practic doar două regiuni, şi nu întregul sud-est al ţării, au mers pe calea separatismului. Deci, în acest sens, ideea că Ucraina ar fi fost un stat divizat a fost exagerată.
Dar criza încă nu s-a terminat. Evident, prin prisma acestor tensiuni potenţiale din jurul Transnistriei şi a Odesei, nu cred că Republica Moldova deocamdată a ieşit din această destabilizare regională şi nu ar fi ameninţată. Pe de altă parte, scenariul unei implozii totale a Ucrainei a fost evitat şi scenariul unui război civil care ar fi divizat Ucraina în două iarăşi a fost evitat. Şi în acest sens, da, într-adevăr, perspectivele atât ale Moldovei, cât şi ale Ucrainei probabil arată ceva mai pozitiv decât acum două-trei luni.
Pentru Federaţia Rusă planul A şi obiectivul principal actualmente este să obţină o Ucraină federală, foarte descentralizată, care ar oferi regiunilor estice un drept decisiv de blocare a politicii externe a întregii Ucrainei. Dacă dorinţi - un Memorandum Kozak la scara Ucrainei, asta îşi doreşte Rusia. În plus - nişte prevederi constituţionale care ar asigura neutralitatea Ucrainei. Şi Rusia intenţiona să folosească mişcările separatiste din Donbas pentru a obţine acest rezultat. Însă se pare că situaţia a evoluat așa încât, probabil, în estul Ucrainei se va crea mai degrabă un fel de Transnistrie ucraineană, decât să se ajungă la soluţia dorită atât de tare de ruși, anume să se creeze un stat federal ucrainean dependent de Rusia şi de regiunile din est.”
Europa Liberă: Pe Maidan, s-a protestat atât împotriva lui Victor Ianukovici, a politicilor sale, cât şi împotriva unui sistem oligarhic de conducere în Ucraina, în care interesele economice se îmbinau cu politicul. Poroşenko este exponentul anume acestui sistem. Este cunoscut ca regele ciocolatei, datorită fabricilor de ciocolată, a avut relaţii bune cu toate guvernele din Ucraina din ultimii cel puţin 15 ani. Cum se explică faptul că ucrainenii au votat totuşi pentru un oligarh să le fie preşedinte?
Nicu Popescu: „Într-adevăr, agenda Maidanului a fost predominant o agendă anti-Ianukovici, anti-oligarhi, anti-corupţie. Însă în momentul în care Federaţia Rusă a intervenit militar în Crimeea şi s-a angajat pe calea destabilizării militare a Ucrainei de est, lupta cu corupţia şi obiectivul de-oligarhizării a trecut pe planul doi, pentru că pe prim-plan a ieşit menţinerea şi supravieţuirea Ucrainei ca stat integru. Şi parţial din această cauză noile autorităţi de la Kiev, în loc să meargă pe direcţia atacării intereselor oligarhice, au fost nevoite să le coopteze. Acest lucru s-a văzut bine prin numirea oligarhului Ihor Kolomoiskii şi Serhiy Taruta ca guvernatori în Dnipropetrovsk şi Doneţk. În momentul în care Rusia a atacat Ucraina, s-a mers conştient pe ideea de a integra şi coopta absolut toate forţele existente în Ucraina – forţele politice, forţele economice, forţele financiare, oligarhice – pentru a face front comun în fața acestor presiuni militare ruseşti.
Acest lucru a fost practic inevitabil, dar şi constituie principala capcană pe termen mediu pentru noile autorităţi de la Kiev, pentru că, evident, dacă nu se va merge pe de-oligarhizarea economiei ucrainene, o criză politică şi o criză economică într-un viitor nu chiar atât de îndepărtat sunt practic inevitabile.
Desigur, alegerea lui Poroşenko este oarecum simbolică, dar, până la urmă, Poroşenko a fost ales pentru că a fost asociat cel mai puţin cu politica foarte divizată din Ucraina. În parte, faptul că Poroşenko a lucrat atât cu Iuşcenko, cât şi cu Ianukovici, i-a conferit şi aura unui fel de actor împăciuitor, care ar putea readuce la normalitate politica ucraineană. Este suficient să ne uităm chiar la harta Ucrainei – este pentru prima dată în istoria Ucrainei când acelaşi candidat a venit pe primul loc ca rezultat electoral în fiecare regiune ucraineană. Este o premieră şi, dacă doriţi, o subliniere a faptului că Poroşenko este perceput ca un candidat al normalizării, al consensului şi al stabilizării situaţiei.”
Europa Liberă: Cu alte cuvinte, Ucraina, de la începutul Maidanului până acum, a făcut un fel de cerc de la un oligarh la altul, dar între timp Rusia a reuşit performanţa să o îndepărteze de tot şi s-o pună pe această traiectorie europeană...
Nicu Popescu: „Există diferite tipuri de oligarhi. Eu nu cred că ar trebui să vedem situaţia aceasta ca pe o evoluţie de la un oligarh la altul. Principalul lucru care s-a schimbat în Ucraina este schimbarea sistemului politic, sistemului de monitorizare şi control a puterii de către societate şi, într-un fel, a avut loc depersonalizarea puterii în Ucraina.
Nimeni nu presupune că Poroşenko va deveni un fel de dictator comparabil cu Ianukovici sau va deveni un jucător politic la fel de ambiţios ca Iulia Timoşenko. Şi, în acest sens, nu cred că este corect să vedem această situaţie ca pe o evoluţie de la un oligarh la altul, ci mai degrabă ca o evoluţie în care sistemul politic ucrainean este mult mai descentralizat, există mult mai mulţi actori şi în Parlament, şi în grupurile financiare, şi în noua clasă politică care câştigă teren – inclusiv Arsenii Iaţeniuk sau Vitali Kliciko.
Deci, asistăm la un sistem politic mult mai demonopolizat, în care Petro Poroşenko nu mai este figura dominantă, cum era Kucima sau Ianukovici, ci este unul dintre cei mai importanţi, dar nu cel mai important, actor politic.”
