Linkuri accesibilitate

Toţi vor să românizeze Europa, să o traducă pe înţelesul alegătorului, să-l facă să creadă că există şi o Europă identică României.




Singurii care se merg cu certitudine la votul pentru europarlamentare sunt politicienii. Au investit atâţia bani de la contribuabilii de partid, au spart atâtea puşculiţe şi au golit atâtea fonduri negre pentru zile albe că ar fi păcat să n-o facă. Prezenţa la vot ameninţă să atingă un minim record şi nu doar pentru că schimbările climatice ridică nori tot mai negri de mititei pe tăpşanele patriei, ci şi pentru că doar rudele şi morţii mai ştiu cu cine să voteze. Toţi ceilalţi s-au plictisit şi-şi fac planuri pentru viaţa de după urnele electorale. Căci la ce-ţi trebuie urnele, dacă ai grătarele?

Ca o metaforă vie a inundaţiilor din această primăvară, politicienii au bătut ţara în lung şi-n lat, înnoroindu-şi pantofii şi peticindu-şi blugii, cu şepcile pe ceafă sau cu cuşmele pe-o ureche, dând câte-un ţoi de horincă peste cap în încercarea de a lua culoarea şi mirosul locului. Cu toţii vor să le demonstreze oamenilor că, în realitate, nu sunt atât de inabordabili şi aroganţi, că nu i-a dezvăţat Europa de praful de pe uliţă şi de closetul din fundul curţii. Că sunt doar nişte oameni obişnuiţi care-ţi dau de băut şi-ţi pun căldarea electorală în poartă. Că, dacă nu-i pot trage pe oameni către confortul şi civilizaţia europeană, pot regresa ei din limuzinele lor către România arhaică a satului de zi cu zi. Un serviciu politic door-to-door plătit de alegători imediat după prima zi de mahmureală postelectorală.

Lozincile cu care şi-au acoperit foamea de voturi sunt şi ele comice: unii sunt mândri că sunt români, şi nu, Doamne fereşte! europeni. Alţii promit să aducă Europa în fiecare casă, prefăcându-se că nu ştiu că, după guvernarea lor, o gură în plus nu mai încape în salariul minim. Şi-apoi în criza asta de spaţiu locativ musafirii nu sunt bineveniţi. Alţii spun că trebuie să ne potrivim ceasurile după Europa şi, pentru ne demonstra ce înţeleg prin asta, ca să nu intrăm la idei că ar trebui să imităm cine ştie ce comportament sau agendă vest-europeană, au cerut să se schimbe ora României cu cea a Europei Centrale. Eventual să cerem strâmbarea un meridian vestic, să treacă prin mijlocul ţării. În subsidiar, toţi vor să românizeze Europa, să o traducă pe înţelesul alegătorului. Vor să-i facă să creadă că există şi o Europă identică României, aşadar nu trebuie să facă vreun efort special, altul decât cel de a-i vota pe ei.

Însă florile festive cu care se bat candidaţii au putrezit demult, iar mierea pe care-o produc acestea e toxică. De vină e, poate, şi comportamentul isteric al presei pe care rolul de câine de pază al democraţiei n-ar trebui să o scutească de tratamente antirabice. Din teama că nu sunt suficient de senzaţionali, extraordinari şi halucinanţi, oamenii de presă au reuşit să umple realitatea cu balauri, într-o ficţiune barocă fără sfârşit, al cărei fir epic este ţesut de tiraje, audienţă şi interesele finanţatorilor.

Poate de aceea, deşi ştirile zilnice seamănă tot mai mult a thrillere poliţiste şi a romane horror, nu mai stârnesc decât interesul plictisit al procurorilor, mereu atenţi la ce iese din gura politicienilor. Căci se pare că procurorii sunt singurii care fac ceva pentru înnoirea clasei politice, trimiţând după gratii diverşi dinozauri supravieţuitori ai ploilor periodice şi bine dirijate politic de asteroizi. Traian Băsescu l-a umplut pe Victor Ponta de venin când a aflat că prim-ministrul vrea să-l traducă în faţa Consiliului Superior al Magistraturii. La o şuetă televizată, una dintr-acelea când pare să fie singur acasă, eliberat de reguli, într-o intimitate care-i dă curajul să emită cele mai personale zgomote fără să se teamă de jena generală, preşedintele lăuda Direcţia Anticorupţie că a oprit motoarele pe timpul campaniei, dar promitea în numele magistraţilor că aceştia vor relua vânătoarea de capete imediat după ce se mulge ultimul vot. Cei care ştiu că Traian Băsescu şi-a imaginat nu odată că rolul lui e să ţină justiţia pe genunchi şi să vorbească prin gura ei mută nu au fost miraţi de aceste declaraţii. Păreau doar să descrie o stare de fapt. Pentru preşedinte informaţia nu înseamnă putere, ci supravieţuire. La multe plenare televizate a agitat foile dosarelor fierbinţi, lăsând să se înţeleagă că e bine pus la punct cu amănuntele acestora. Adevărul e că s-a folosit de informaţiile confidenţiale pentru a întinde covoare de bombe în calea adversarilor săi. Iar Direcţia Anticorupţie este un alt câine de pază al democraţiei căruia el cu mâna lui i-a pilit din greu caninii să muşte mai adânc musafirii nepoftiţi.

Premierul a interpretat mesajul televizat al preşedintelui în această cheie. „Este o declaraţie iresponsabilă”, le spunea Victor Ponta subalternilor, cerându-i ministrului justiţiei să trimită reclamaţia mai departe, că e o intervenţie brutală în mersul justiţiei. La rândul său preşedintele îl făcea mincinos pe Victor Ponta, susţinând că vorbele sale ar fi fost răstălmăcite şi că nu ar vrut să spună altceva decât că e bine că procurorii nu au tulburat şi ei mâlul politic de care politicienii a devenit dependenţi. Cert este că şi unul şi celălalt au muncit din greu în folosul comunităţii lor de interese, umplând zidurile calculatoarelor sau ale oraşelor cu preferinţele lor politice, într-o demonstraţie pe viu de ce trebuie schimbată Constituţia şi penalizate aceste derapaje.

Printr-o ironie a sorţii, chiar în zilele în care politicienii bat la poarta votanţilor promiţându-le că vor vindeca societatea de cancerul corupţiei, mai mulţi medici şi farmacişti au fost ridicaţi de Poliţie pentru că ar fi făcut trafic cu medicamente oncologice. Acoperiţi de jurământul lui Hipocrate, de indiferenţa complice a colegilor şi de blocajele sistemice din reţeaua de sănătate, ei au extras aur din nenorocirea bolnavilor de cancer. Aceştia plăteau bani grei pentru reţete decontate de Casa Naţională de Sănătate. Medicii luau medicamentele gratuit din farmacii pe baza unor reţete false, emise pe numele unor morţi şi apoi le vindeau la preţuri fără concurenţă, producând găuri de neacoperit în bugetul programului naţional anticancer şi în buzunarul pacienţilor. Totul se petrecea, evident, cu sprijinul neprecupeţit al farmaciştilor conform unui spirit de breaslă cu care ne-au obişnuit numai clanurile de interlopi. Bolnavii care nu găseau medicamentele pe căile obişnuite trebuiau să şi le procure de sub tejghea aşteptând ca justiţia şi politicienii, după cum tot promit, să vindece metastazele sistemului. Aşteaptă zadarnic. Politicienii ca şi acei medici oncologi, sunt principalii beneficiari ai temerilor noastre de zi cu zi. Boala şi frica celorlalţi le asigură supravieţuirea. Sunt generoşi cu speranţele, pentru că nimic nu lungeşte mai mult o boală.
XS
SM
MD
LG