Linkuri accesibilitate

Ludmila Iachim: „Integrarea unui copil cu dizabilităţi este stopată din cauza problemei de accesibilitate”


Rampă de acces la Chișinău

Rampă de acces la Chișinău

Interviul dimineții cu o coordonatoare de echipă şi proiect în cadrul Asociaţiei „Motivație”, despre accesibilitate pentru persoanele cu dizabilități locomotorii.



Astăzi, pe mai multe străzi din capitală are loc un maraton mai puţin obişnuit, unul în care vor fi implicate şi persoanele cu dizabilităţi locomotorii. Scopul iniţiatorilor, membri ai Asociaţiei „Motivaţie” e să constate cât de accesibile sunt instituţiile publice, dar şi infrastructura oraşului pentru persoane care se deplasează în scaun cu rotile. Iniţiativa face parte din proiectul „Acces pentru toţi”, sprijinit de Fundaţia Soros Moldova. Mai multe aflăm de Ludmila Iachim, coordonatoare de echipă şi proiect în cadrul Asociaţiei.

Ludmila Iachim: „Maratonul care va avea loc cu începere de la ora 9, este o acţiune în care vom încerca să evaluăm accesibilitatea infrastructurii oraşului Chişinău. Vor fi cinci grupuri în regiunea Botanica, Buiucani, Rîşcani, Ciocana şi Centru. Din fiecare grup face parte câte un coleg din echipa asociaţiei, sunt voluntarii grupului de iniţiativă pe care l-am dezvoltat în oraşul Chişinău, persoane în scaun rulant, şi vom încerca să mergem şi să vedem care este accesibilitatea clădirilor pe stradă.

Datele, în urma evaluării, vor fi plasate pe harta accesibilităţii pe care noi o avem on-line şi este realizată de anul trecut. Accesibilitatea nu se referă doar la persoanele cu dizabilităţi, dar şi la persoanele care fac parte din grupul de mobilitate redusă, adică părinţii cu copii, bătrânii care se deplasează mai greu etc. Atunci când este nevoie, de exemplu, să meargă undeva: la magazin sau alt obiect de menire socială, persoana accesează harta, vede adresa unde vrea să plece, vede dacă este accesibilă sau nu, dacă are nevoie de însoţitor, cineva care să-l ajute să intre în clădire. Ştim că problema accesibilităţii este la un nivel jos.”

Europa Liberă: Dar cum ar trebui să fie dotate clădirile din ţară, or pentru cineva care nu este obişnuit cu un scaun rulant sau nu cunoaşte problemele cu care se confruntă persoanele cu dizabilităţi, dotările corespunzătoare ar putea să-i pară inutile?

Ludmila Iachim:
„Orice persoană juridică sau fizică când construieşte o clădire sau doreşte să o dea în exploatare, după lege, nu este corect ca aceasta să fie fără rampă de acces. Când vorbim despre accesibilitate, nu ne referim doar la accesul la intrare. Accesibilitatea este un domeniu mai vast, de exemplu, dacă să vorbim despre norme şi standarde, înseamnă şi uşi largi când intri la primul etaj sau la parter, trebuie de văzut cum ne ridicăm mai departe, deci locul în care mergem, ne deplasăm, trebuie să fie cât de puţin accesibil.”

Europa Liberă: Aţi observat cumva dacă clădirile mai noi chiar sunt dotate corespunzător?
Ludmila Iachim: „Nu! Avem asemenea situaţii chiar în cazul clădirilor care s-au dat în exploatare anul trecut. Ştim pentru că noi urmărim orişicare mişcare. Fiind o persoană care utilizez un scaun rulant, privirea mi se duce direct la accesibilitate şi ştiu cum în ziua de azi se dau în exploatare clădirile. Chiar şi o farmacie deschisă recent în regiunea în care locuiesc eu, are o bordură destul de mare pe care eu nu pot să urc. Cred că voi merge să vorbesc cu administraţia. Din păcate, aceasta e situaţia la noi în Republica Moldova.”

Europa Liberă: În localităţile rurale bănuiesc că situaţia este mai tristă?

Ludmila Iachim:
„Sigur, este situaţia mult mai tristă şi din evaluările pe care le-am făcut, ca persoane cu dizabilităţi care avem ani de zile în scaun rulant, părerea mea e că doar 1 % din oraşul Chişinău este accesibil. Obiectele publice care sunt accesibile le putem număra pe degete.

Ce se întâmplă în regiune, în mediul rural? Noi am fost recent la Edineţ şi se vede cu ochiul liber unde este rampă de acces, unde este unghiul foarte înalt. Din păcate, persoanele responsabile, care evaluează nivelul accesibilităţii şi dau permisiunea ca aceste clădiri să fie date în exploatare, acceptă să fie plasate cele două şine care trădează o gândire de zeci de ani de zile, de pe timpul sovietic.

Sunt două şine pe care se duceau cărucioarele cu marfă în magazine, dar, din păcate, aceste două şine se plasează şi în ziua de azi. E o metodă foarte simplă de a fugi de problemă, de a bifa unde este necesar. Aşa mergem înainte. Însă situaţia e în derâderea noastră, nu este corectă pentru noi.”

Europa Liberă: Deci, lucrurile se fac de ochii lumii?

Ludmila Iachim:
„La noi contează foarte mult factorul uman, pentru că noi cunoaştem foarte bine ce scrie în lege şi noi ar trebui, nu ştiu, părerea mea, să fim oameni sau să luăm atitudine. Este foarte important să mergem, să facem acţiuni, să arătăm că problema respectivă este foarte vitală pentru noi, pentru că e rutină zi de zi. Vrem să mergem la şcoală, liceu, Universitate. Integrarea unui copil cu dizabilităţi este stopată din cauza problemei de accesibilitate.”

Europa Liberă: Pe de altă parte, cât de solidari sunt oamenii în a se ajuta unul pe altul? De exemplu, din câte îmi dau seama, într-o şcoală, chiar dacă nu există o rampă de acces, sunt profesori, sunt părinţi, alţi elevi care ar putea ajuta un coleg care se află în scaun cu rotile?

Ludmila Iachim:
„Aş spune că la nivel de atitudine oricum societatea deja conştientizează problema, dar nu toţi, pentru că toţi suntem egali, dar diferiţi. Ar putea copilul să
Dacă am avea acces, noi am merge şi la şcoală, am face studii, facultate, încercăm să ne angajăm...
meargă la şcoală şi grupul de colegi să îl ajute zi de zi, dar asta nu va rezolva problema. Eu, ca să nu simt dizabilitatea mea, am nevoie să mă deplasez singură, să nu necesit ajutor sau însoţitor oriunde aş merge. Asta pentru noi contează, vrem să ne simţim oameni, cu aceleaşi drepturi.

Accesibilitatea rezolvă aproape tot. Dacă am avea acces, noi am merge şi la şcoală, am face studii, facultate, încercăm să ne angajăm. Din păcate, accesibilitatea stopează tot acest proces.”

Europa Liberă: Vorbiţi de angajare, dar cît de deschişi sunt angajatorii faţă de persoanele cu dizabilităţi. Din câte cunosc legea îi obligă, în anumite condiţii, să le ofere o slujbă?

Ludmila Iachim: „Da, legea îi obligă, dar nu oferă facilităţi pentru angajatori. Dacă ar veni şi un ajutor din partea statului, ar fi mai uşor. Noi recent am avut o instruire cu managerii de resurse umane de la diferite departamente, adică de la organizaţii foarte mari, managerii şi angajatorii
Problema cea mai mare e că la noi legile se scriu tot pentru cei de sus...
vorbesc din perspectiva lor şi spun că sunt foarte multe persoane cu dizabilităţi care au dizabilitatea vizibilă, dar nu au certificat. Angajatorului îi este frică să-l angajeze sau nu ştie ce muncă i s-ar potrivit şi nici persoana nu-l informează corect de frică să nu fie dat afară.

Problema cea mai mare e că la noi legile se scriu tot pentru cei de sus. Nu este consultată în măsura posibilităţii societatea civilă care este implicată, noi persoanele cu dizabilităţi, care cunoaştem problema. La noi legile se fac de dragul celor de sus, care nu înţeleg foarte bine problema.”
XS
SM
MD
LG