Ultimul film al dementului cineast american Abel Ferrara, prezentat la Cannes, a fost respins din competiția festivalului, ba chiar toate sălile de cinema din Franța și Belgia au refuzat să-l difuzeze. E vorba de Welcome to New York, în care Gérard Depardieu îl joacă pe fostul șef al Fondului Monetar Internațional și candidat prezidențial francez Dominique Strauss-Kahn (mai cunoscut în Franța sub sigla DSK).
Din pricina scandalului cu implicații juridice la care ar fi dus acest film, distribuitorii au refuzat să îl preia pentru săli în lumea francofonă. Filmul e difuzat așadar, începând de ieri, în sistemul VOD, Video on Demand… Plătești și îl vezi pe internet.
Ne instalăm astfel într-o nouă eră, cea a filmelor turnate în manieră tradițională, cu lumină artificială, machiaj și sunet mixat ulterior, care însă nu vor fi niciodată vizionate în condiții de sală, ci doar pe un ecran de computer, sau chiar și într-un telefon.
Pentru un tradiționalist ca mine, care nu se uită la filme decât în sală, printre alți oameni, asta pune o mare problemă legată de banda sonoră, de statutul sunetului.
Eu merg să văd filme doar în sală, pentru că un film e o experiență colectivă, nu un joc video. Oamenii ăia au lucrat nu doar la scenariu si imagine, ci și la sunet, care trebuie ascultat în colectiv, trăind odată cu cei lipiți de fotoliu, în bezna, în jurul tău.
Pe deasupra, ceea ce îmi e mai odios in vizionările private, acasă, e când gazda oprește filmul si spune: „Hai sa facem o pauza… vedem sfarsitul dupa o țigară”… O lipsa de respect pentru film care imi provoacă accese de ură.
Odată, la cineva acasă, sunetul era așa de jos, ca m-am aplecat sa iau telecomanda, iar persoana mi-a zis: „Ce-ți trebuie sunet tare, doar ai subtitlurile pe ecran ?…”
Intr-un film, însă, cum a fost Django, al lui Tarantino, pentru a da doar un exemplu recent, încă s-a mai lucrat la sunet în manieră tradițională.
O bună parte din muzica acelui film provine de pe vechi discuri de vinil ale lui Tarantino, care a refuzat sa le digitalizeze și s-a generat acolo o întreagă controversă printre puriști, întrucât din când in când se aud pîrîiturile acului de la pick-up.
In noile condiții, însă, de izolare individuală a spectatorului, de vizionare privată a filmelor pe ecrane mici, uneori cu sunetul dat foarte jos, banda sonoră a unui film devine un simplu accesoriu.
O să ajungem, încet, la acel sistem de criterii după care sînt alese filmele proiectate în avion în timpul zborului: un film pe care poți să îl urmărești, să îl vezi și să îl înțelegi fără a avea nevoie să pui căștile pe urechi ca să auzi dialogurile.
