Linkuri accesibilitate

O carte despre multiplicarea identităţii, ce capătă dimensiunile unei invazii căreia nu i te poţi sustrage.



Dintre romanele târzii ale portughezului José Saramago, de după Premiul Nobel pentru Literatură (1998), Omul duplicat, Polirom, 2009, redactat la 80 de ani, mi se pare definitoriu pentru un autor care, până şi în punctuaţie, a căutat să-şi impună originalitatea. Or, cartea este despre multiplicarea identităţii, şi cum suntem într-un univers marca J.S., lucrul acesta capătă dimensiunile unei invazii căreia nu te poţi sustrage.

Un profesor de istorie de liceu, divorţat & deprimat, în plus având şi un prenume ridicol, Tertuliano [Maximo Afonso], tocmai descoperă într-un personaj secundar de film un ins nici nu asemănător, ci absolut identic: „tipul ăsta există şi tu nu ştiai, tu exişti şi el nu ştie…”. Din acea clipă, demonul curiozităţii nu-i va mai da pace, şi astfel peste câteva zeci de pagini eroul nostru află numele actorului, Daniel Santa-Clara, care nume este de fapt un pseudonim, al lui Antonio Claro. „Vreau să ajung la el fără să ştie nimeni şi fără ca el să bănuiască”, îşi zice Tertuliano; or, se ştie cum se potriveşte socoteala de-acasă cu cea de la târg.

Când în fine se întâlnesc, faţă către faţă, lepădându-şi fiecare „cămaşa, pantalonii, apoi lenjeria intimă, în cele din urmă ciorapii”, spectacolul e terifiant: „Se priviră în tăcere, conştienţi de inutilitatea absolută a oricărui cuvânt, pradă amândoi unui sentiment confuz de umilinţă şi pierdere care îndepărta uimirea, ca şi cum potrivirea şocantă a unuia i-ar fi răpit ceva identităţii proprii a celuilalt”. O! dacă lucrurile s-ar fi oprit aici, dar atunci nu am mai fi într-un roman de José Saramago, unde când are a se întâmpla o nenorocire, aceasta vine negreşit!

Preluând iniţiativa, Antonio Claro petrece o noapte cu Maria da Paz, iubita lui Tertuliano, care la rându-i se strecoară în patul conjugal al actorului, iubindu-se cu soţia acestuia Helena. Paradoxal, nu Helena, ci Maria da Paz îşi va da seama de substituire, iar de aici şi până la moartea amanţilor de-o noapte nu-i decât un pas!

Dacă vă imaginaţi că fraza: „Înmormântarea lui Antonio Claro a avut loc peste trei zile. Helena şi mama lui Tertuliano s-au dus să-şi joace rolurile, una plângând un fiu care nu era al ei, cealaltă prefăcându-se că mortul îi era necunoscut” încheie toată povestea, vă înşelaţi – o voce identică vocii sale îl anunţă pe eroul nostru, acum asumându-şi identitatea lui Antonio Claro, că sunt „identici, pur şi simplu identici”.

…Fernando Pessoa, cu cei patru heteronimi ai săi, ar trebui să se simtă răzbunat prin Omul duplicat al lui Saramago.
19 mai ’14
XS
SM
MD
LG