Linkuri accesibilitate

Vin acasî ruptî di obosalî şî nu pot nişi mîncari să fac pînă nu mă hodinesc un ceas…



Două femei de circa 65 de ani aşteaptă microbuzul 175 lîngă Parcul de Troleibuze de pe strada Munceşti. Una are un mantou decolorat, cealaltă e îmbrobodită. Ambele ţin în mîini nişte sacoşe grele, bucşite cu legume.

„Şî cum ti sîmţ la noul loc di muncî?” o întreabă pe femeia îmbrobodită cea cu mantoul decolorat.

„Îi greu, fa. Îi greu. Am di spălat două ţehuri şi două tualete…”

„Da îs mari ţehurile?”

„Offff! Îs tari mari! Şî tualetele îs tari murdari! Da parcă am di ales? Parcă poţ trăi cu pensia asta? Şî iaca, mă crezi?, vin acasî ruptî di obosalî şî nu pot nişi mîncari să fac pînă nu mă hodinesc un ceas… Iaca aşă…”

Femeile oftează la unison, ferindu-se de cîţiva cîini vagabonzi flocoşi care se plimbă mereu lîngă Parcul de Troleibuze.

„Iaca nu mai vini marşrutka asta… Da şî salariu îi mic. Eu deamu spăl podelili di șase ani şî tăt timpu salariu o fost mic…” zice cu tristeţe femeia cu basma.

„Da chiar asta îi bătai di joc, ţ-oi spuni eu. Sî li speli viceele şî sî nu ti plătească ca lumea… ” se revoltă mantoul decolorat.

„Da, aşă îi. Da eu uneori mă gîndesc poati sî lăs lucru ista. Da pi urmî cînd mă gîndesc la preţuri. Ei, da poati a şi ghini…”

„O sî şii, da cînd n-o sî şim noi…” concluzionează femeia cu mantou decolorat.

Imediat apare un microbuz care îşi deschide larg uşa.

Mantoul roşu şi basmaua încearcă să intre cu sacoşele grele. Le ajut pe ambele şi închid după ele uşa.

Microbuzul porneşte în trombă, stîrnind un nor de praf înecăcios…
XS
SM
MD
LG