Linkuri accesibilitate

Mi-e dor de tine, bunica mea înţeleaptă, și vreau pace în satul nostru din statul Ucraina


Leontina Vătămanu

Leontina Vătămanu

Jurnalul săptămînal al Leontinei Vătămanu.



Născută în 1974 la Chișinău. A absolvit Academia de Teatru şi Film din Bucureşti, Facultatea Comunicare Audiovizuală. Din 1995 până în prezent activează în calitate de regizor, scenarist, director artistic la OWH Studio. Din 2001 face parte din echipa de organizare și juriul de preselecție al Festivalului Internațional de Film Documentar CRONOGRAF. Este autoarea mai multor documentare, participante la diverse festivaluri internaționale de film. Membru al Uniunii Cineaștilor din R.Moldova și al Uniunii Autorilor și Realizatorilor de Film din România.

Luni

După un weekend petrecut la masa de montaj pănă la miezul nopţii, trezirea devreme presupune un efort în plus. Dar ceasul meu de mamă e reglat după programul copiilor şi nu ia în calcul orarul creativ. Azi fetele au examen la solfegiu. Casa răsună de re mi sol la… Emoţii transformate în note muzicale… La masă se vorbeşte despre cheia sol, diez, re minor, do major. Tata e specialist major. Eu… doar ascult şi îi admir tacit pe cunoscători.

Ajung la studiou pe la 9. Îmi conectez calculatorul şi pornesc programul de montaj. Proiectul se încarcă vreo 20 minute. Este uriaş. Cântăreşte peste 700 Gb. Un film despre Doina şi Ion Aldea Teodorovici. Multă muzică, multe fotografii, material video şi în plus… multă iubire, mult zbucium şi sacrificiu, care nu ocupă memoria calculatorului, dar care totuşi este conţinută în acest film… Te iubesc. Ion şi Doina, aşa se intitulează viitorul meu documentar în care trebuie să încapă două vieţi scurte şi o întreagă veşnicie pentru care s-au născut cei doi.

Cât aştept să se încarce proiectul, îmi aduc aminte cu groază de incidentul de vineri, când un virus mi-a şters câteva fişiere şi mi-a distrus o parte din proiect. Când am aflat ce s-a întâmplat, în interiorul meu s-a declanşat o furtună de emoţii, după care s-a aşternut o stare de calm, care mă cuprinde, în mod paradoxal, în cele mai bulversante şi stresante momente ale vieţii. Apoi m-a luat un soi de disperare, care a trecut încet încet, pe masură ce recuperam proiectul… Există şi potop… Dar există şi o arcă a lui Noe…

Azi încep o zi nouă în faţa monitorului, unde mi se perindă în imagini nişte chipuri devenite familiare: Doina, Ion, Cristi, cei ce i-au cunoscut şi le duc dorul. În căşti îmi răsună muzica lor… care am impresia că îmi curge deja prin sânge… De două luni îmi petrec cea mai mare parte a timpului în compania acestor oameni. Mi-au devenit un soi de rude…

Încep munca. Orele trec repede. Fetele se întorc de la examen cu note bune. Se duc acasa să se bucure de libertate. Do, mi, sol, si…. Le aud cântând de bucurie… Eu rămân să muncesc… Se face seară… Se face noapte… Revăd ce am făcut… Nu ştiu … Poate… .

Marţi

Pe la 10 mă duc la „Moldova-Film" să iau nişte cadre cu Doina şi Ion Aldea Teodorovici. Am vorbit de săptămâna trecută cu administraţia şi mi-au promis să răscolească prin arhivă. Puneam mari speranţe în aceste imagini… Filmul trebuie să prezinte ceva inedit… Azi doamna de la Filmotecă îmi spune cu regret că practic n-a găsit materiale cu cei doi. Nu-mi vine să cred. E vorba de două personalităţi marcante ale acestui stat, R. Moldova, care au devenit o legendă şi o icoană a perioadei de renaştere naţională, a avântului nostru spiritual. Îmi pare rău, îmi repetă doamnă, timp în care eu încerc să-mi potolesc revolta interioară. „Chiar nimic altceva nu aţi găsit?” - mai întreb o dată, privind cele două cadre cu cuplul Teodorovici, plus câteva minute de la înmormântare… „Nu, din păcate, răspunde doamna. Probabil că nu s-au păstrat. Pur şi simplu nu s-au păstrat…”

Cum aşa? Pur şi simplu? De ce? dau năvală întrebările… Plec cu tristeţe de la „Moldova-Film” şi mă gândesc pe drum la ignoranţa noastră ucigătoare… sau sinucigaşă. Ajung la studiou şi îmi deschid proiectul… Sunt trista şi revoltată… nu pot lucra. Deschid nişte siteuri de ştiri… Ucraina…

O sun pe bunica de la Costiceni, regiunea Cernăuţi….
- Alo, ce faci, mamă Mărioara?
- Mă uit la ştiri….Of, Doamne, ce se face în Ucraina! Ce-i cu lumea asta, a înnebunit?
- Dar în sat e linişte?
- Da parcă… Până când, nu ştiu… Mă gândesc la voi, ce timpuri grele vă aşteaptă! - suspină bunica…

Mama Mărioara, mama lui Ion Vatamanu şi bunica mea are 94 de ani… aproape un veac… De douăzeci de ani îşi plânge feciorul trecut la cele veşnice… A îndurat în viaţă multe greutăţi: război, foamete, colectivizare, pierderi, dar le-a trecut cu fruntea sus şi cu credinţa în Dumnezeu pe toate. Chiar şi această ultimă şi grea povară, bătrâneţea o înfruntă cu demnitate… Mi-e dor de tine, bunica mea înţeleaptă. Şi vreau pace în satul nostru din statul Ucraina.

Miercuri Azi se anunţă o zi lungă, de aceea îmi permit să mă duc mai târziu la OWH. Am rămas singură acasă. Îmi beau cafeaua în linişte, gândindu-mă la film. Montez în minte. Pun cadru după cadru, apoi renunt şi imaginaţia mă poartă pe alte albii dramaturgice. Fac în minte alte combinaţii. Îmi amintesc cum arată timeline-ul extrem de sofisticat al proiectului meu şi surâd la ideea că şi în mintea mea, probabil, se produce acelaşi lucru.

Am ajuns la secvenţele finale. Probabil cel mai complicat pasaj al filmului. Moartea. Moartea lui Ion si a Doinei. Mă tot frământ şi nu ştiu ce să fac… cu această moarte. Doina şi Ion sunt atât de vii în film, încât mi-e greu sâ îi fac loc şi morţii în el… Mare dilemă…

Răsună soneria de la uşă şi-mi alungă gândurile. A venit mama de la secţia de paşapoarte. Îmi arată fericită noul ei paşaport biometric.
- Ştii, am stat vreo două ore la coadă după acest paşaport, zice, şi am observat că erau foarte mulţi oameni în vârstă. Probabil vor să meargă la copiii şi nepoţii lor împrăştiaţi prin Europa.
- Unde vrei să călătoreşti, mamă?
- Nu ştiu, dar vreau să mă simt liberă…

Pe la 11 m-am pornit la OWH. Am mers pe jos, ajungând în 20 de minute. Mersul pe jos face bine la montaj. Am inspirat aerul plin de aromele florilor de mai. Ele îmi trezesc amintiri din copilărie. Nu ştiu de ce, dar anume mirosurile declanşează cele mai tainice amintiri…
Din nou - masa de montaj… 20 de minute de aşteptare… Proiectul se deschide… Urmează ore lungi de muncă la povestea vieţii a doi oameni frumoşi… Zbucium, admiraţie, nostalgie şi drag… Pe la sfârşitul lunii mai sperăm să-l arătăm publicului. Puţintică răbdare.

Joi

7: 20. M-a trezit Ioana: - Mamă, cu ce mă îmbrac?
- Scuze, aseară am ajuns târziu, bolmojesc somnoroasă. Imediat îţi calc o cămaşă. - Şi mie una! - aud vocea lui Virgil.

La OWH e multă lume azi. Se discută politică. Îmi rog colegii să vorbească mai încet ca să mă pot concentra. Îi aud prin căşti cum şoptesc politică. Intru iaraşi în universul muzicii lui Ion şi Doina. Caut pe net ultima lor piesă. E înregistrată cu defect. Îl sun pe Cristi să-mi trimită o variantă mai bună. Îmi zice că e prins cu altele, dar îi smulg promisiunea că-mi va expedia piesa. Aştept…„Noaptea marii beţii" se numeşte… Mă fascinează.

Pe la două şi jumătate, fetele vin de la şcoală şi prânzim împreună. Ele îmi povestesc întâmplările de peste zi. Eu le ascult, bucurându-mă de zumzetul lor vesel.
- Mamă, când termini filmul?
- Mai am puţin.

Pe la amiază, Maria, voluntara noastră din Spania, venită să ne ajute la organizarea festivalului, ne întreabă dacă vineri e zi de lucru şi ce semnifică panglicile negru-oranj care împânzesc oraşul… E lungă povestea unei panglici… mai ales în dungi… într-o istorie la fel de dungată...

Abandonez discuţia, grăbindu-mă din nou la „Moldova-Film” după nişte cadre cu Chişinăul anului 1958, anul în care s-a născut Doina. Petrec o oră acolo cu un vechi lucrător al studioului, cu care trecem în revistă toate problemele cinematografiei moldoveneşti… De acolo o iau spre casă.

Incredibil, ajung acasă devreme. Mă uit ce a mai înflorit prin grădină. Au răsărit câţiva castraveţi sădiţi de Lenuţa…

Seara urmărim cu toată familia Eurovision. După ratarea Moldovei, aşteptăm cu emoţie evoluţia României. Bravo! Am reuşit, totuşi!

Vineri

Zi liberă pentru elevi, ceea ce este egal cu o oră în plus de somn. Pe la 9 îmi beau cafeaua cu Virgiliu şi mama. Discutăm diverse. Se anunţă o zi tensionată şi nu o sărbătoare. Ca nişte oameni liberi, ce s-au înhămat la jugul propriei afaceri, decidem să încălcăm statutul datei cu roşu în calendar şi să mergem la birou, la muncă. În faţa studioului ne aşteaptă câţiva colegi, care şi-au uitat cheile acasă, dar sunt solidari cu noi.

Pe la 11 mă sună o veche, dragă şi apropiată prietenă, stabilită de mulţi ani în Statele Unite, care mă anunţă că se mută cu traiul în Europa. Mă bucur enorm. Astfel ne vom putea vizita şi întâlni mai des. Iar copii noştri vor putea lega şi ei o prietenie, poate la fel de strânsă ca a noastră.

Pe la 15:00 mă duc la farmacie după un medicament pentru dureri de cap. Farmacista, o doamnă în vârstă, îmi zâmbeşte: „Cronograf, nu? Aşteptăm festivalul, dar am înţeles că anul acesta nu-l faceţi. Păcat. Eu mă duceam cu plăcere la festivalul CRONOGRAF. Erau filme foarte bune.”

Am iesit zâmbind din farmacie. Mi-a trecut şi durerea. M-am bucurat că oamenii duc dorul acestui festival. Deşi am anunţat public suspendarea lui, din ianuarie până în prezent, am primit zeci de mesaje şi telefoane din partea cineaştilor şi prietenilor, care ne-ndemnau să-l organizam totuşi, în pofida greutăţilor şi a oboselii. Le-am promis că la anul ne răsuflecăm mâinicile şi reluăm festivalul. Sunt atâţia oameni care vor să-şi proiecteze filmele la CRONOGRAF şi atâţia care vor să le vadă! Iar noi le oferim posibilitatea să se întâlnească şi să se îmbogăţească reciproc. Si nouă ne e dor de CRONOGRAF, ecranul unde realitatea devine artă şi locul unde arta devine realitate. Ne vedem la anul la Cronograf!

Felicitări cu ocazia zilei Europei, dragi ascultatori din Republica Moldova!
XS
SM
MD
LG