Un medic-chirurg din Chişinău, scriind pe insula franceză Reunion din Oceanul Indian un roman ce se desfăşoară în mare parte la Paris, Credo, TEO-Educaţional, 2013, şi care-i va aduce autorului, Pavel Borş, premiul pentru debut al USM – când s-a mai văzut una ca asta în literele noastre ce-au dat, prin pana lui A. Busuioc, Unchiul din Paris, redactat bineînţeles la Chişinău?! „Surpriza acestei proze cu caracter biografic – cuminte, neetalat ostentativ – este descoperirea Altora şi descoperirea propriului Eu (în contact cu aceşti Alţii)”, remarcă acad. Mihai Cimpoi în prefaţa cărţii; nu doar descoperirea, ci înţelegerea Celorlalţi, aş adăugă, la capătul lecturii.
Romanul se întâmplă între „aerogara Roissy-Charles de Gaulle din Paris”, de la pagina 6, şi „L-am condus până la Roissy-Charles de Gaulle, acolo unde am debarcat cu toţii la sosire”, de la pag. 186, într-un Paris luat cu asalt de emigranţii din Estul ex-sovietic, printre care şi eroii noştri: doi muzicieni, unul şef de orchestră şi altul, maestru în artă, acum cântând prin metroul parizian, un chirurg veşnic flămând, ş.a.m.d. Scenele, decupate din realitate, au precizia unui reportaj şi fineţea unei proze de moravuri. Un adevărat master class, în acest sens, este capitolul „9 Mai la Paris”, unde naraţiunea începe domol: „Cei doi moldoveni au pornit o moldovenească, melodie pe placul tuturor. (…) După moldovenească a urmat o doină, cum se cuvine la moldoveni, care trec de la veselie la tristeţe”, apoi o coteşte brusc: „– Teperi, Ivan, sâgraiem v pamiati o Pobede, a propus unchiul (…) – Ătot prazdnik porohom propah… Unchiul Iura avea voce, iar un rus când începe să cânte, nu se mai opreşte până nu ia cu asalt Berlinul”. Cum însă toate acestea au loc la o oră târzie, „concertul” improvizat în casa dlui Velţianu se lasă cu intervenţia poliţiei, şi atunci – lovitură de graţie, din pasa aceluiaşi unchi Iura – „A nu, Vanea, davai Marseliezu. (…) Muzica răsuna atât de solemn, încât pereţii din salonul îngust (…) au început să se cutremure, (…) iar poliţistul, care se aşezase să facă procesul-verbal, s-a ridicat în picioare”. Cu ce credeţi că se va încheia scena – cu încă o replică a unchiului Iura:
„– Monsieurs, Mesdames, spectacolul a luat sfârşit. Vă mulţumim pentru atenţie.
Poliţiştii au plecat, lăsând procesul-verbal pe masă.”
Un roman ca un ochean întors, ca să nu zic introvertit, Credo.
12 mai ’14
