Linkuri accesibilitate

Pe urmele unor mentalități care explică și dificultățile întîmpinate de campania de salvare a casei lui George Enescu de la Mihăileni, Botoșani.



O emisiune la Radio Europa Liberă a Monicăi Lovinescu, în mai 1967, semnala un episod al încrîncenării dogmatice românești în fața memoriei și a amintirilor lui George Enescu. Monica Lovinescu condamna atunci așa-zisa liberalizare, rămasă - spunea ea - „fățarnică, atîta vreme cît în aparatul de partid se află mai departe aceiași oameni, cu aceeași mentalitate și aceeași incompetență. Și care caută, din prostie, lipsă de pregătire sau agățare de posturi, din nostalgia tenace a stalinismului simplificator... să mențină sub frazeologia ei... metodele eficacității vechi.”

Cuvintele îi erau determinate de publicarea de către Bernard Gavoty, în revista Musica, la Paris, în numărul din martie 1967, a unor însemnări de călătorie în România, intitulate „Au pays d'Enesco”/„În țara lui Enescu”.

Bernard Gavoty, evident, nu era un necunoscut pentru oamenii de cultură din România. O scrisoare păstrată la Biblioteca Academiei Române, primită de unul din cei mai cunoscuți cărturari bibliofili români din Moldova, Gh. T. Kirileanu, îl amintea în aprilie 1958 pentru cartea sa de „Convorbiri” cu George Enescu, corespondenta comunicîndu-i lui Kirileanu că volumul nu se găsea în librării și că nu apăruse în România.

Volumul în cauză, publicat în 1955 sub titlul „Amintirile lui G. Enescu” la editura pariziană Flammarion, avea să apară într-o versiune românească abia după 27 de ani. În ciuda relativei deschideri politice ale cărei adieri venite de la Moscova atinseseră și România, determinînd organizarea în 1958 a primului Festival Internațional „George Enescu”, traducerea românească, pentru care editura Flammarion își dăduse un prim aviz pozitiv încă din 1955, la cererea criticului Viorel Cosma, nu a trecut prin furcile caudine ale dogmaticei cenzuri românești.




Fragmente răzlețe aveau să fie publicate în prima mare lucrare dedicată lui Enescu, sub egida Academiei Române în 1964, un volum ce trecea sub totală tăcere, ca nomina odiosa, contribuția excepțională la popularizarea operei enesciene în Occident a dirijorului Constantin Silvestri.

Silvestri se auto-exilase definitiv din 1961, după ce versiunea sa a operei Oedipe, la primul Festival Enescu, fusese condamnată sever de ideologii comuniști.
Prima ediție oficială a înregistrării lui C. Silvestri (Editura Casa Radio, 2011)

Prima ediție oficială a înregistrării lui C. Silvestri (Editura Casa Radio, 2011)

Înregistrarea documentară audio avea să rămână îngropată oficial pentru următorii 50 de ani, chiar dacă o versiune din arhiva Radio a circulat în Occident accesibilă unui cerc ales de melomani români din exil.


Silvestri comenta din Anglia, în 1965, într-o scrisoare trimisă la București lui Romeo Drăghici, directorul Muzeului Enescu, veche cunoștiință și, astăzi se știe, apropiat și de Securitate, „pe mine, imbecilitatea românească nu mă surprinde (... de aceea sunt aci...!), m-am obișnuit cu ea, în 40 de ani...”. Dirijorul, al cărui nume nu fusese pomenit la București, nota că împreună cu Orchestra sa de la Bornemouth executase în decurs de cîteva luni de „trei ori Suita I, odată la BBC și odată la Londra, deci de 5 ori într-o lună, plus de 6 ori Rapsodia și odată Simfonia I.”


Constantin Silvestri în Marea Britanie (fotografie pe coperta unui CD Testament/EMI)

Constantin Silvestri în Marea Britanie (fotografie pe coperta unui CD Testament/EMI)

Silvestri se plîngea într-o scrisoare ulterioară spunînd: „mi-e greu numai cu 3-4 lucrări ce posed, să-l impun pe marele Pinx - dar sînt pe drumul cel bun... „Bardul” necunoscut ca creator aci, începe să să impuie, deși sună demodat (am sosit cu 50 de ani prea târziu!) alături de Nono, Stockhause... și ale vegetale...?!”

Între timp, „Amintirile lui G. Enescu”, într-o versiune „prescurtată” erau publicate în 1966 în... Uniunea Sovietică, iar faptul, s-ar părea, le-a dat un imbold și autorităților de la București. La Muzeul G. Enescu, la București în 2013

La Muzeul G. Enescu, la București în 2013

În acest context, Bernard Gavoty avea să facă o „călătorie fulger la București, pentru a regla o afacere de drepturi de autor”. O călătorie pe care o descria pe scurt, în seria sa de note periodice (remarcată de Monica Lovinescu) din revista Musica de la Paris și intitulată generic „Carnetul meu de note”.

Dimineața, Gavoty a vizitat muzeul Enescu din Palatul Cantacuzino. Apoi, „o întreagă parte a după-amiezii trece cu amputarea uneia din cărțile mele, consacrate lui Enescu, de frazele «primejdioase» care l-au alarmat pe amabilul meu traducător. Sînt singur în fața a doi funcționari români, foarte politicoși, dar indispuși de încăpățînarea mea. Capitolul care le atrage atenția este cel care se ocupă de cele două războaie mondiale.”

Ce îl deranjase pe traducător - o fi vorba despre Viorel Cosma sau mai curînd de Romeo Drăghici (?!) - pentru a cere cenzurii să-l convingă pe Gavoty să dilueze conținutul spuselor lui Enescu?
Regina Maria vizitînd un spital la Iași în 1917 (British Pathé Archives)

„Este într-adevăr necesar de menționat numele suveranilor Ediția originală a „Amintirilor lui George Enescu”

Ediția originală a „Amintirilor lui George Enescu”

ce au domnit în 1914? Poporul român nu a reținut decît amintirea crimelor sau a defectelor lor: ei [românii], nu înțeleg... Obiectez că Enescu a fost prietenul personal al regelui Mihai; «Snobisme, dragă Domnule, ați spus-o singur... ». „Trebuie oare menționată zdrobirea României de către URSS? «Credeți-mă, ar fi nepoliticos față de prietenii noștri sovietici; de altfel, a fost vorba mai curînd de o cucerire pașnică... ».

Fraza reținută de Enescu în varianta scrisă a Amintirilor suna aproape benign: „Se știe ce s-a întîmplat cu țara mea, în cele din Casa lui George Enescu de la Mihăileni, Botoșani, astăzi...

Casa lui George Enescu de la Mihăileni, Botoșani, astăzi...

urmă dominată de U.R.S.S. În ce mă privește, am vrut să rămîn fidel principiilor mele, sentimentelor mele, unei tradiții cu care nu am vrut să rup. Părăsindu-mi țara natală, am spus adio multor lucruri...”.



Bernard Gavoty comenta în Carnetul său de note: „Democrație populară, cîte victime sînt arse pentru gloria ta, cîte lucruri puerile se comit în numele tău!” Iar apoi, încheindu-și notațiile despre România și Enescu: «Prinț în inimă și prin talent» - deviza forjată pentru gloria lui Liszt i se potrivește bine lui George Enescu. „Dar vai! urechilor socialiste cuvîntul «prinț» le sună dureros!”
XS
SM
MD
LG