Linkuri accesibilitate



... a ţărânii în pământ, şi nu la modul declarativ-patetic, ci cât se poate de firesc – căci, nu-i aşa? „în chip poetic locuieşte omul pe pământ” (M. Heidegger) –, aceasta e lecţia de viaţă şi de moarte a poetului Lucian Blaga. Născut pe 9 mai 1895 în satul Lancrăm, de lângă Sebeş-Alba, se stinge pe 6 mai 1961, şi este înmormântat pe 9 mai în cimitirul bisericii din satul de baştină, nu atât pentru a închide cercul, cât spre a-şi urma, pe un alt tărâm, „Marea Trecere”, cântată de son vivant „cu cuvinte stinse în gură”. Niciodată o poetică auctorială nu a coincis într-o măsură mai mare cu o viaţă de artist, şi încă într-un mod atât de organic – doar Brâncuşi, dintre geniile acestui neam, îi poate sta alături (în paranteză amintesc că celebra Pasăre în spaţiu a acestuia din urmă îi inspiră lui Blaga unul dintre cele mai frumoase poeme, Pasărea sfântă, din care citez strofa finală:
„Din văzduhul boltitei tale amiezi
ghiceşti în adâncuri toate misterele.
Înalţă-te fără sfârşit,
dar să nu ne descoperi niciodată ce vezi”).

Scriu aceste rânduri pe 6 mai, cu o ureche pe Radio France Internationale, care transmite ştiri – prin corespondenţii săi de la faţa locului (care faţă este plânsă!!!) –, din Estul Ucrainei, şi cu un ochi pe calendar, cu acel 9 Mai scindat între „Ziua Biruinţei” pentru unii şi „Ziua Europei” pentru alţii. De prisos să mai amintesc că, şi după abolirea regimului de vize cu U.E., Chişinăul se va colora în roşu, pe 9 mai, iar „războiul memoriilor” va continua ca de fiecare dată pe un alt tărâm, cel al simbolurilor, şi el suficient de minat. În memoria tuturor victimelor, „aprind” acest poem sublim de Lucian Blaga, din volumul postum Corăbii cu cenuşă (ce cutremurător sună: „Vino, sfârşit, aşterne cenuşă pe lucruri”, ca un răspuns spiritualizat la cumplita întrebare: cum se mai pot scrie poezii după Auschwitz), întru iertarea unora şi altora:

* * * * * * *
Lucian BLAGA

Suprema ardere

Ard mulcom lumânările
de ceară în sfeşnice.
Un tâlc se-alege sibilin
prin umbrele veşnice.

Pe vetre şi în capişte
s-aţâţă jeraticul.
S-aprinde ambra pentru zei,
şi mirtul, sălbaticul.

Şi arde untdelemnul în
opaiţul cu toartele,
pentru vieţi ce vor veni,
dar şi pentru moartele.

Dacă lumina ar cânta
vărsându-şi puzderia,
noi am vedea cum cântecul
consumă materia.
XS
SM
MD
LG