Linkuri accesibilitate

Text și fotografii de Marius Stan.

Insurecția din Varșovia, în vara anului 1944, rămâne și astăzi unul din acele episoade dramatice ale celui de-Al Doilea Război Mondial care, citit într-o cheie onestă, deschide o cutie plină de întrebări, dar și de revelații, asupra celor petrecute în timpul conflagrației. Anul acesta se împlinesc șapte decenii de la acel fragment al disperării poloneze, tentativa plină de curaj a Armatei Teritoriale (mișcarea polonă de rezistență) de a pune capăt prin foc și sacrificiu total unei tiranii (nazistă) și împiedicarea instaurării alteia (stalinistă). Este o poveste despre patriotism, dar mai mult decât atât, este una a opțiunilor-limită, a trăirilor complete și decisive.

Insurecția a izbucnit pe 1 august 1944, în momentul retragerii naziste și al apropierii de Varșovia a Armatei Roșii. Dorința de a elibera capitala înainte de sosirea sovieticilor și de a proclama un stat suveran și independent a fost un element fundamental în această decizie eroică a rezistenței. Deși existau suficiente diferende chiar între liderii polonezi ai mișcării, revolta s-a produs în cele din urmă pe fondul peisajului dezolant al politicii internaționale din acel moment. Până prin luna septembrie, sovieticii i-au lăsat pe insurgenți să ducă singuri povara rebeliunii împotriva naziștilor pe cale de a se retrage. Istoriografia subiectului este de multe ori complicată de scopuri și informații selective. Important de precizat totuși, din capul locului, că luptătorii din rezistența polonă nici nu au denumit mișcarea drept "Revolta Varșoviei" (sau Insurecția Varșoviei), ci "Bătălia pentru Varșovia". Dacă vrem, o bătălie decisivă pentru identitate națională. Orașul a fost complet distrus, dar dacă această acțiune nu ar fi avut loc, așa cum mărturisea unul dintre participanții activi, "generațiile viitoare ale națiunii poloneze și alte state și națiuni, ne-ar fi considerat lași, s-au ar fi spus că al nostru curaj ne-a părăsit într-un moment decisiv."

Conflictul deschis a izbucnit, cum spuneam, pe 1 august, între forțele germane (cu o capacitate reală de două ori mai mică decât ceea ce se preconiza), răspândite prin tot orașul, și Armata Teritorială poloneză, la fel de dispersată și vag înzestrată cu capacități de luptă. Germanii au fost inițial luați prin surprindere, dar pe 5 august, o unitate SS, încropită în pripă și din condamnați germani și dezertori ai armatei sovietice, a năvălit în suburbiile vestice ale Varșoviei sub comanda lui Erich von dem Bach (unul din generalii favoriți ai lui Hitler), omorând tot ce-i ieșea în cale, femei, copii, bătrâni: circa 35.000 de victime doar în acea zi de 5 august. În pofida acestui contraatac oribil și sângeros, insurgenții au rezistat și au continuat să hărțuiască nucleele naziste în toate sectoarele. Interesantă rămâne în acest context și reacția Aliaților. Dintre ei, se pare că doar Churchill ar fi insistat mai hotărât ca Forțele Aeriene Regale (celebrele RAF) să acorde sprijin insurgenților. Apropierea Armatei Roșii a ajutat insurgenții exclusiv(!) în măsura în care germanii percepeau tactic și militar iminența acestui pericol. Însă în realitate, cum anticipam mai sus, sovieticii s-au oprit la hotarele varșoviene și i-au lăsat/ așteptat pe polonezi să cadă eroic în acest gest disperat de respingere a oricărei ocupații.

A existat o singură misiune americano-britanică de aprovizionare a insurgenților, dar naziștii au reușit să pună mâna destul de rapid pe aceste provizii. Practic, polonezii erau, cum fuseseră încă de la bun început, pe cont propriu. Demn a fi consemnat rămâne și ordinul lui Stalin din 22 august 1944 prin care NKVD-ul primea mână liberă pentru a aresta orice insurgent care i-ar fi căzut în cale. Până la mijlocul lunii septembrie, naziștii începuseră să se retragă mai serios, iar poliția politică sovietică a trecut la operațiuni deloc diferite de cele efectuate de SS la doar câțiva kilometri mai încolo. Generalul Bór (pe numele real, Tadeusz Komorowski), cel care declanșase insurecția varșovienilor, a capitulat pe 3 octombrie, iar naziștii au continuat să distrugă Varșovia din temelii pe parcursul următoarelor luni de zile. Cu toate acestea, Germania a recunoscut insurgenților capturați statutul de prizonieri de război (nu aceeași soartă o vor avea cei căzuți în ghearele NKVD-ului). Nuclee de rezistență au continuat însă să fie active pe tot teritoriul Poloniei ocupate. Komorowski a fost internat în Germania până la sfârșitul războiului, la Oflag IV-C, unul din lagărele naziste pentru ofițeri capturați în timpul conflagrației (după război și eliberarea sa, a condus un guvern polonez din exil, la Londra, și a continuat să fie activ în cercurile emigrației poloneze din Marea Britanie).

În măsura în care aliații occidentali n-au avut practic niciun răspuns coerent la strategia lui Stalin de a acapara Polonia într-o viitoare etapă postbelică, prin manevre specifice, insurgența varșoviană a fost un gest, privit retrospectiv, mai degrabă sinucigaș. Stalin refuzase să permită Aliaților utilizarea aerodromurilor rusești pentru a-i ajuta în vreun fel pe cei din Varșovia. Pe de altă parte, Roosevelt nu s-a arătat niciodată prea dornic să lanseze operațiuni de asistență într-un teatru de operațiuni în care rușii aveau preeminență. Adițional, existaseră înțelegeri între americani și sovietici privind folosirea de către cei dintâi a unor baze militare pe teritoriu sovietic, în alte scopuri (de ex: vezi planul atacării Japoniei via Siberia), iar Roosevelt era adeptul unor relații constructive cu Stalin inclusiv în perspectiva unei geografii a păcii postbelice. În acest context, mulți s-au grăbit chiar să-l acuze pe Churchill de a fi încercat să forțeze mâna americanilor privind o intervenție de tip asistență în Polonia.



Când, în cele din urmă, sub diferite presiuni, americanii au solicitat pe un ton mai convingător rușilor să le permită utilizarea aerodromurilor pentru asistență în Varșovia, s-au lovit de refuzul destul de categoric al sovieticilor care invocau faptul că ceea ce se petrecea în capitala polonă era pur și simplu o afacere aventuroasă în care Kremlinul nu avea de gând să se implice (era limpede: după un eventual raid al forțelor aeriene americane, acele avioane ar fi avut nevoie să aterizeze în teritoriul ocupat de Armata Roșie).

W.A. Harriman, ambasadorul lui Roosevelt la Moscova, părea el însuși convins de acest lucru abia pe 15 august 1944, atunci când îi scria președintelui său: "Pentru prima dată de când sunt la Moscova, sunt extrem de îngrijorat de atitudinea guvernului sovietic și refuzul său de a ne permite să-i ajutăm pe polonezii din Varșovia, precum și de politica acestuia de aparentă lipsă de interes. Dacă Vîșinski reflectă în mod fidel poziția guvernului sovietic, atunci refuzul său nu se bazează pe dificultăți operative sau negarea existenței acelei rezistențe, ci pe considerații politice lipsite de scrupule." Trecuseră deja două săptămâni până la aceste "epifanii diplomatice", iar Varșovia devenise deja de destulă vreme pandemoniul însuși.

Pe 17 august 1944, Harriman a avut o întâlnire cu celebrul procuror stalinist din timpul proceselor-spectacol, Andrei Vîșinski, în care durul de la Kremlin refuză din nou să ofere spațiul aerian rusesc și aerodromurile pentru eventuala asistență aliată. Americanul părea disperat și din ce în ce mai lămurit cu privire la politica sovietică. În acest timp, polonezii continuau să lase cadavre pe străzile și printre dărâmăturile Varșoviei. Tot diplomatul american îl presa pe președintele Roosevelt cu scrisori în care îi cerea să intervină pe lângă Stalin. Când Roosevelt și Churchill îi trimit, în cele din urmă, lui Stalin un mesaj mai ferm prin care îi cer fie să le permită accesarea bazelor, fie chiar o intervenție sovietică în favoarea insurgenților varșovieni, Stalin le răspunde tăios (pe 22 august 1944) că generalul Bór și oamenii săi nu sunt altceva decât niște "criminali avizi de putere" și că nu va permite folosirea bazelor sovietice în scopul dorit de Aliați.

Nu trebuie uitat nici faptul că fusese înființat acel Comitet Polonez de Eliberare Națională (sau Comitetul Lublin, sau PKWN), în iulie 1944, care se afla în opoziție cu guvernul polonez din exil. Acest comitet era în realitate unealta Kremlinului în redobândirea controlului politic asupra teritoriilor poloneze proaspăt eliberate de naziști, iar Stalin nu concepea ca altcineva (în speță exilul polonez, Bór, ori oamenii săi) să revendice, după ce pacea va fi fost atinsă, vreo formă de legitimitate politică. De fapt, PKWN fusese zămislit la Moscova de către comuniștii polonezi, la ordinele lui Koba. Comitetul este controlat total, încă de la început, de autoritățile sovietice, sub coordonarea generalului Nikolai Bulganin. Guvernele american și britanic nu recunosc niciodată acest PKWN. Pe de altă parte, ele încep să pună o presiune susținută asupra lui Stanisław Mikołajczyk, premierul guvernului polonez din exil, așteptând ca acesta să-și dea acordul asupra așa-numitei Linii Curzon, de-a lungul Bugului, ca graniță estică a Poloniei. Cert este că după ce au preluat controlul asupra administrației în regiunea Lublinului, comuniștii au creat imediat acele mijloace opresive menite să lichideze rezistența poloneză. Ei sunt susținuți puternic în această tentativă de NKVD și contraspionajul militar sovietic (unitățile SMERSH, sau "moarte spionilor"). Aceștia terorizează pur și simplu Armata Teritorială (rezistența polonă). Forțele de securitate comuniste se instalează în Castelul Lublin, unul dintre cele mai mari centre de execuții în timpul ocupației naziste a Poloniei. O tiranie era decisiv înlocuită cu o alta. De notat și că, până în aprilie 1945, peste 100 de ofițeri și soldați ai Districtului Lublin au fost executați aici de comuniști pentru vina de a fi fost afiliați Armatei Teritoriale. Pe zidurile caselor sunt lipite afișe care rețin mesajul: "Armata Teritorială - jegoșii pigmei reacționari". Începe în paralel persecuția la adresa proprietarilor de pământ polonezi și a clasei avute locale. În zona acaparată de sovietici, PKWN inițiază adevărate jafuri în numele "reformei agrare" și impune recrutarea obligatorie în armată. Pe 31 decembrie 1944, PKWN avea să fie convertit într-un guvern interimar, unul care, desigur, îi reprezenta doar pe comuniștii polonezi și câteva alte grupuri politice care cooperau cu aceștia.

Încă de când trecuse prima oară granița poloneză, Armata Roșie, susținută de unități ale NKVD, se preocupase cu obstinație de găsirea și lichidarea mișcării poloneze de rezistență. Cu alte cuvinte, o "eliberare" se abătea asupra Poloniei sub forma unei noi și (mai) puternice "înrobiri". Toate aceste precizări sunt extrem de utile pentru a înțelege mai bine care este adevărata dimensiune și miza profund poloneză a insurecției începute la Varșovia în august 1944. Oamenii lui Tadeusz Komorowski (generalul Bór) erau prinși între două imperii ale răului, condamnați la această maree istorică teribilă, retragerea unui val de crime și apropierea ineluctabilă a altuia. Trâmbe ale morții provocate, cu siguranță, de teribilele furtuni ideologice ale secolului XX. Despre insurecția în sine, etape, mărturii ale supraviețuitorilor, dinamica luptelor, contextualizare politică și istorică, există excelenta (și probabil cea mai bună pe subiect) carte a lui Norman Davies, "Varșovia. Insurecția din 1944", despre care „The Guardian” scria la un moment dat că "ar trebui să fie lectură obligatorie".

La fel de obligatorie pare a fi pentru polonezii de azi și vizita la faimosul Muzeu al Insurecției din Varșovia. Am avut ocazia să-l vizitez luna trecută, în acest an în care se fac șapte decenii de la teribilele evenimente. Muzeul a fost deschis în urmă cu zece ani, în 2004, deși planurile lui fuseseră stabilite încă din 1983. Strict ca opinie personală, cred că este unul dintre cele mai reușite proiecte muzeale europene de acest gen (vezi colecția de fotografii). Instituția face parte astăzi din Platforma Memoriei și Conștiinței Europene. Găzduiește colecții impresionante, de la obiecte, uniforme și arme folosite de insurgenți în timpul evenimentelor, până la scrisorile intime trimise de aceștia celor dragi. Există, de asemenea, secțiuni dedicate perioadei naziste și celei comuniste. În mijlocul muzeului stă suspendat un avion în mărime naturală (vezi foto). Există, în fine, inclusiv protestele lui George Orwell împotriva variilor ezitări ale occidentalilor (și pe care am încercat să le punctez în scurta descriere a evenimentelor). Există apoi cozi impresionante formate nu doar din turiști, ci, mai cu seamă, din polonezi, tineri ori mai în vârstă, dornici să vadă reconstituită povestea probei curajului lor național. Impresionantă în acest sens este și proiecția unui film 3D de câteva minute care te poartă ca într-un zbor postapocaliptic peste ruinele unei Varșovii devastate de stihiile politice și militare ale veacului trecut. Senzația este că polonezii vizitează frecvent acest muzeu ca parte dintr-o terapie mai largă de grup. Este simbolul prin excelență al unui Spirit care nu i-a părăsit nici atunci când istoria părea s-o fi făcut. Pentru toți cei care ajung prin Varșovia și care vor să înțeleagă de unde vine și încotro se îndreaptă această capitală fabuloasă, un drum pe la Muzeul Insurecției este obligatoriu. Czesław Miłosz scria cândva, într-o superbă interogație poetică asupra capitalei: "La ce te gândești aici, unde vântul care bate dinspre Vistula împrăștie praful roșu al ruinelor?" Powstania Warszawskiego (în graiul locului) rămâne unul din răspunsurile esențiale...

XS
SM
MD
LG